Lupta, draga mea, cu dusmanul care a pus stapanire pe viata ta, care se straduieste sa ocupe pana si cele mai stinghere colturi ale fiintei tale si pe care numai tu il poti alunga. Lupta! Si nu te opri decat atunci cand vei iesi invingatoare, cand iti vei redobandi libertatea, cand dorintele tale, de atata vreme neglijate, nu vor mai parea imposibil de materializat.

Draga mea,

Am ezitat mult inainte sa astern aceste randuri pe hartie. Stiu ca ma vei certa, ca te vei incrunta citindu-le, ridicand spranceana dezaprobator, asa cum faci de obicei cand ceva nu-ti este pe plac. Te cunosc mai bine ca oricine, trebuie sa recunosti asta, si cu toate ca nu gasesti puterea sau poate curajul de a-ti deschide sufletul in fata mea, eu stiu cosmarul pe care-l traiesti. Cunosc sentimentele care te macina si gandurile care te consuma, putin cate putin, in fiecare clipa. Le citesc in fiecare zi, fara prea multa greutate, pe chipul tau imbatranit inainte de vreme, in ochii care deja nu se mai obosesc sa ascunda disperarea, in zambetul fortat care demult nu mai pacaleste pe nimeni.

Parca te vad cum stai in coltul tau, departe de priviri iscoditoare si indiscrete, cum te straduiesti neincetat sa-I tii pe ceilalti la distanta pentru ca, nu-i asa, ei sigur nu ar intelege. Ai mai incercat sa le explici, sa te destainui, sa le povestesti cum este sa-ti traiesti viata alaturi de dusman. Ironia face ca dusmanul sa fie tocmai persoana care trebuia sa te protejeze, care mai mult decat oricine trebuia sa te fereasca de tot ce-i rau. Ce frumos era totul la inceput! Ce fericita erai! Cate sperante, cate planuri indraznete de viitor, toate spulberate de prima palma… Cat trebuie sa te fi durut acea prima lovitura, ce semne adanci trebuie sa-ti fi lasat pe chip, dar mai ales in suflet. Cat trebuie sa te fi durut toate care i-au urmat, cu o frecventa si intensitate din ce in ce mai mare. Ce haos halucinant trebuie sa-ti fi cuprins mintea si sufletul cand ti-ai dat seama ca toate visurile tale s-au prabusit ca un castel din carti de joc.

Numai gandindu-te la el, numai rostindu-i numele in gand si deja simti cum inima iti bate mai puternic, cum tamplele iti pocnesc, ochii parca iau foc, iar mainile iti tremura. Iti framanti mintea, dar tot nu reusesti sa intelegi cum barbatul minunat de care te-ai indragostit si care a promis sa te iubeasca vesnic s-a putut transforma peste noapte in propriul tau calau, intr-un monstru cu chip de om, a carui simpla prezenta te umple de teama si nesiguranta.

Te privesc cu tristete si ma gandesc cat de ingrozitoare trebuie sa fie o asemenea existenta. Cate ganduri te napadesc, mereu tainuite, bine ascunse, dar atat de prezente, atat de naucitoare, de paralizante... Te straduiesti sa le tii piept, dar, ca de obicei, sunt mai puternice si, neputincioasa, le lasi sa puna stapanire pe tine. Cate scenarii sinistre prind contur neincetat in mintea ta si iti fura linistea, si somnul, si pofta de viata.


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului In pat cu dusmanul - Scrisoare catre o victima a violentei domestice.