Ce vor pana la urma femeile?

Imposibilitatea intelegerii dorintelor uneori contradictorii ale unei femei a stat la baza unor discutii intreminabile, a devenit subiect de gluma sau de reclama. Ne-am hotarat sa clarificam un pic situatia si sa cerem ajutorul si parerea celorlalti, astfel incat sa ne dam seama daca intrebarea este sau nu retorica.
Am cerut parerea mai multor colege, mai multor colegi, unii ne-au spus ca nu pot scrie despre un subiect pe care nu il inteleg, altii ne-au raspuns imediat, pentru altii am atins un punct sensibil. Singura concluzie la care am ajuns este ca a fost un exercitiu minunat. Si problema nu este data de subiect. Nu, nu este femeia necunoscuta din ecuatie. Unele subiecte le luam de-a gata, nu ne punem intrebari, nu ne framatam si tocmai aceste subiecte ne devin mai putin accesibile.
Ce vreau eu de la un barbat
Sa ma alinte. Sa ma descopere. Sa ma sculpteze. Sa aiba puterea de a fi barbat cand este nevoie dar si libertatea de a fi copil atunci cand se poate. Sa vada dincolo de aparente. Sa ma faca sa rad. Sa nu se impiedice in orgolii marunte. Sa nu plece capul jos. Sa fie fin in ironii, stabil in decizii, dur in hotarari. Sa stie care estie diferenta intre a proteja si a controla. Sa sa incerce sa nu o aplice pe ultima. Sa ii pese. Sa se manifeste. Sa nu cenzureze. Sa fie liber.
Maria
Pana la urma... stim ce vrem?
Incerc de jumatate de ora sa imi pun ordine in ganduri doar ca sa formulez explicit macar 3 lucruri pe care barbatul ideal ar trebui sa le aiba. Probabil ca de fapt am pornit pe o pista gresita pentru ca barbatul perfect asa cum e vazut el in acceptiunea generala nu poate fi decat plictisitor, enervant de “fara defecte” si frustrant de imposibil de criticat. Revenind...ce vreau eu de la un barbat? O luam aleator: sa fie tandru si cald dar sa nu ajunga sa fie mai “pisicos” decat mine, sa fie barbat cand contextul i-o cere dar sa ii placa la nebunie sa devina copilul jucaus si inconstient cand simte asta, sa imi permita sa fiu eu fara masti si false complexe dar sa ma si formeze (ca om, ca femeie), sa imi fie prieten dar sa nu se astepte sa imi cunoasca si cele mai intime detalii descoperindu-ma complet in toata vulnerabilitatea mea, sa aiba incredere in mine, sa imi lase libertatea de care am nevoie dar sa nu uite sa fie si gelos din cand in cand. Ce-ar mai fi? Da, neaparat sa fie atent la lucrurile marunte care ma fac fericita dar nu suficient de “atent” incat sa ma sufoce cu dragostea lui pentru ca atunci simt cum responsabilitatea relatiei totale pica prea greu pe umerii mei, sa stie sa faca haz de nacaz cand e nevoie dar sa nu-mi minimalizeze problemele (fie ele si marunte de la bun inceput) pentru ca atunci voi simti ca nu-i pasa indeajuns, sa se implice in deciziile din viata mea dar sa nu incerce sa preia controlul total, sa fie sincer in orice moment dar sa nu-mi spuna ca rochia “x” statea mai bine pe mine luna trecuta, sa ma iubeasca si sa se lase iubit dar sa nu-mi ceara sa-i promit ca asa va fi mereu. In concluzie? Habar n-avem ce ne dorim dar unde ar mai fi farmecul noilor descoperiri daca ne-am lua dupa liste cu defecte si calitati sau tipare?