ghid pentru o viaţă împlinită
Info
x
info
 
 


Info
x
info
 
 

RomÂnia apĂrĂ-Ţi sufletul!

Voteaza
*****Scor: 5 din 2 voturi
 

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (12)

SOCIETATEA

Toleranţa

-I-

Avem obligaţia să respectăm nu doar libertatea, viaţa sau onoarea semenilor noştri, ci şi persoana lor morală. Prin persoană morală înţeleg credinţele, convingerile, capacitatea fiecăruia de a dezvolta în sine ce e bun, ce e firesc, ce e drept. Persoana morală e aşadar cea mai valoroasă parte din om. Ea s-a format prin educaţie, mediu, caracter, grad de inteligenţă. E evident că poate fi foarte diversă pentru că există diferenţe mari între ideile care determină purtarea fiecăruia.

-II-

Opiniile tineretului, în general prea categorice, vor fi moderate de experienţă. Dar să nu ai opinii indică o lipsă completă de inteligenţă şi de voinţă. Înseamnă să mărturiseşti că nu-ţi dai niciodată osteneala să gândeşti, că judeci din capriciu, că acţionezi din fantezie, că te lași în voia valurilor vieţii.

Unul din cele mai mari foloase pe care tinerii le obţin prin educaţie e că învaţă să vadă binele şi să aleagă drumul spre el. Totuși puţine fete gândesc efectiv. Multe repetă ce aud sau chiar contrarul, dacă îşi imaginează că aşa fac o impresie mai bună şi-şi dovedesc independenţa. Mai e rolul de indiferentă care nu se oboseşte să caute idei, dar care le ridiculizează pe ale altora.

-III-

Nimic nu ne supără mai mult ca atacarea sau luarea în derâdere a propriilor noastre concepții. Acceptăm cu greu că unii nu gândesc ca noi şi ne străduim să-i convingem să-şi însuşească modul de a vedea care nouă ne pare cel mai legitim. Lucru permis, chiar lăudabil, dacă o facem politicos, fără să uităm vreodată faţă de semeni de acele menajamente pe care le pretindem pentru noi. Iată ce se numeşte toleranţă reciprocă. Doar societatea poate interzice o doctrină, dar numai când îi ameninţă existenţa şi drepturile.

Fără îndoială una din cele mai mari bucurii e completa identitate de opinii cu cineva, dar se poate întâmpla de asemenea ca întâlnind pe unii care gândesc altfel decât noi să găsim motive de a-i stima şi de a-i face să ne înţeleagă mai bine.

-IV-

Înainte de toate toleranţa se va aplica ideilor religioase. Aspiraţiile sincere spre Dumnezeu îşi datorează prețuire reciprocă, ceea ce nu înseamnă aprobare, convertire reciprocă. Această stimă pentru un sentiment onest, oricare i-ar fi forma, e o modalitate de a respecta libertatea cuiva.

Conştiinţa umană nu depinde decât de Dumnezeu şi doar El are dreptul s-o cerceteze pentru a o judeca. Se cuvine deci să apreciem orice Religie care nu încalcă legile morale, ci pledează pentru aplicarea lor. Au existat în toate timpurile conflicte provocate de intoleranţa religioasă. Cauzele reale ale unor asemenea conflicte au fost arivismul şi urile personale, nu Religia. Omul e egoist, violent, tiranic şi înclinaţiile sale rele i-au învins de multe ori credinţa.

Cei cu Religii diferite şi cei fără Religie au obligaţia de a fi toleranţi unii cu alţii. Această toleranţă e indiferenţă? Ne vom mulţumi să ne izgonim ura din inimi? Vom trece fără să-i vedem pe aceia de care ne despart credinţele lor, ideile lor? Nu, pentru că am încălca legea milosteniei. Cei care gândesc ca noi şi se roagă cu noi sunt fraţii noştri, dar în afară de Familie şi de Familia noastră spirituală, ni se cere să ne iubim chiar şi duşmanii. Ne e îngăduit să încercăm să-i convingem pe cei din alte culte sau pe atei, dar amiabil. Cuvântul, fapta, exemplul, binele pe care-l facem sunt cele mai bune mijloace de persuasiune.

-V-

Femeile sunt adesea intolerante din superficialitate. Multe dintre ele dau mai multă importanţă formei decât fondului. Şi cât bine ar putea face apropiind pe cei învrăjbiţi! Sunt împăciuitoare mai ales persoanele foarte religioase pentru că bogăţia lor sufletească le determină să fie binevoitoare şi altruiste. Cine e înţelept caută întotdeauna ce apropie şi nu ce dezbină.

Oamenii care vor sincer binele găsesc întotdeauna o modalitate de a se înţelege. În orice caz mânia, violenţa verbală sau nu, zeflemeaua sunt pe cât de ridicole pe atât de nedrepte. Să vrei să convingi prin forţă e imposibil. Fiecare crede ce i se pare lui adevărat şi respinge ce i se pare lui fals.

Femeile, care nu pot miza pe forţă pentru a-i influenţa pe ceilalţi, îşi manifestă intoleranţa în felul lor. Ele atacă nu doar divergenţele de credinţă, ci chiar amănuntele meschine ale vieţii. Nu permit nimănui să judece o modă, o uzanţă altfel decât ele. Vor ca apropiaţii lor să prefere ce preferă ele şi să nu prefere ce nu preferă ele. E uşor, e adevărat, să-ţi însuşeşti felul de a vedea al altuia, chiar dacă nu-l admiţi. Curios e că nimeni nu dă atenţie acestui fel de intoleranţă.

-VI-

Să ne apărăm modul de a judeca faptele şi persoanele e dreptul nostru. Să ne păstrăm principiile e datoria noastră. Dar să nu fim nedrepţi cu adversarii noştri nici când protestăm, nici când discutăm în contradictoriu. În loc să-i condamnăm în bloc pentru că nu sunt de acord cu noi, să ne străduim să vedem binele peste tot unde există.

Mai ales să nu ne rănim niciodată interlocutorul, să ne luăm pentru aceasta toate precauţiile pe care le cer bunul-simţ şi dreptatea. Un cuvânt aspru sau neîndemânatic care jigneşte, dispreţul în general fac mult rău şi trebuie evitate la fel ca brutalitatea fizică. În ciuda celor spuse, firile curajoase, pline de iniţiativă, strivesc cu dispreţul lor firile pasive, iar fiinţele impulsive sunt indignate de fiinţele reci şi ponderate. E dificil prin urmare să ne analizăm personalitatea pentru a încerca s-o înţelegem pe cea a aproapelui. Ne-ar fi mult mai uşor să ascultăm, să reflectăm la ce s-a spus şi abia apoi să răspundem. Ne-am elibera astfel de impresiile de moment şi replica pe care am da-o, chiar critică, n-ar fi ofensatoare.

Numeroşi oameni dovedesc lipsă de tact în conversaţie. Ei îşi dau cu părerea de parcă ar da cu bâta. Condamnă, iartă, rezolvă repede totul declarând: „E aşa cum spun eu”. Contrazişi cât de puţin, transformă conversaţia în pugilat verbal. Din fericire cei pe care-i revoltă această atitudine o temperează. Cinstea ne impune să nu ne ascundem punctele de vedere, dar nu ne obligă să le proclamăm ca indiscutabile şi să le ridicăm la rangul de legi generale.

-VII-

Se poate întâmpla ca datoria să ne impună corectarea comportamentului altora. Prietenia, calitatea de părinte, autoritatea socială ne constrâng atunci să dojenim pentru binele lor persoane care nu sunt pe drumul cel bun. Sunt nedreptăţi pe care trebuie să li le semnalăm. Sunt simpatii oarbe asupra cărora trebuie să le atragem atenţia. Sunt căi periculoase de care trebuie să le avertizăm. În toate acestea e nevoie în primul rând de fermitate îmbinată cu înţelepciune şi delicateţe. E apoi extrem de necesar să ne degajăm de prejudecăţi, de aroganţă, de amorul propriu dominator. Dacă nu înţelegem bine manifestările pe care vrem să le combatem, dacă vom vorbi de sus, dacă, de exemplu, îi vom cere cu ifos cuiva care calcă strâmb să-şi schimbe purtarea, vom irita în loc să îndreptăm.

Racine avea o fire sarcastică şi agresivă. Într-una din frecventele sale discuţii cu prietenul său Boileau acesta sfârşi prin a-i spune: „Greşesc, dar prefer să greşesc decât să am dreptate într-un mod atât de vanitos ca tine.” De reţinut.

Popescu Angela
  citeaza   raspunde

CONSIDERAŢII

Credinciosul îl poartă pe Dumnezeu în inima sa, dar trebuie să-şi manifeste credinţa şi în lume. El dobândeşte confirmarea vizibilă a vocaţiei sale creştine înăbuşindu-şi egoismul şi consacrându-se binelui aproapelui. Reprimarea egoismului, mărturie a prezenţei lui Dumnezeu în fiinţa sa, face ca activitatea credinciosului să se orienteze spre ţeluri altruiste.

Cetăţeanul, funcţionarul, magistratul şi soldatul devin prin slujirea Patriei, deci a aproapelui, membrii unei comunităţi de colaboratori la lucrarea divină. Aceia dintre ei care pun pe planul doi binele propriu pentru a se devota binelui comun, se realizează prin această renunţare de sine şi prin îndeplinirea datoriei faţă de ceilalţi.

Orice individ, indiferent de rangul său social, trebuie să slujească Patria. Patria e o entitate ideală prin care Dumnezeu înalţă şi formează oamenii conform ţelurilor sale supreme. Cum poate cel care nu iubeşte Patria, pe care o vede, să iubească Patria cerească, pe care nu o vede? Cum poate cel care nu-şi iubeşte conaţionalii, pe care-i vede, să-l iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede? Cine nu se simte ataşat de Patrie, nu se simte ataşat nici de Dumnezeu.

E o datorie pentru credincios de a trăi pentru Patrie, aşa cum trăieşte pentru Familie. Această dăruire de sine nu e un sacrificiu, ci un mijloc pentru om de a se împlini. Credinciosul îşi poate găsi mântuirea doar prin Biserică şi raţiunea de a fi doar prin devotament faţă de Patrie.

Tomescu Ionuţ (Toio34)
  citeaza   raspunde

MINUNEA DE PAŞTI
autor necunoscut

În acel an se părea că nu vor mai fi flori de Paști. Iarna se prelungea. Un Paște fără flori e ca un Crăciun fără zăpadă. Cu ce ne vom împodobi Sfânta Biserică, ce vor da copiii părinţilor, bunicilor, ce vom pune în vazele de pe mesele de Paști, ce vom oferi în dar? Ce-i de făcut? Se întrebau toţi neliniştiţi. Dar nu puteau decât să se roage şi să spere. În inimile oamenilor florile îşi au de mult timp un loc de seamă. Culorile lor sunt culorile vieţii, culorile speranţei.

Ningea de câteva zile şi prin ferestrele caselor nu se vedea decât albul zăpezii. Vântul sufla cu înverşunare pe uliţe şi peste câmpuri. Iarna îşi făcea de cap. Chiar şi copiii se arătau gânditori şi mâhniţi. Venea Paştele şi lipsa florilor era resimţită dureros de toată lumea. O lacrimă curse pe obrazul zbârcit al unei bunici care îşi dorea atât de mult florile pe care le primea de Paști de la nepoţei. O lacrimă curse pe obrazul unei mame spre care în alţi ani copiii îşi întindeau timid bucheţelele lor modeste. Taţii urmăreau ce se întâmpla neputincioşi şi abătuţi. Tristețea cuprinsese întreg satul. Paști fără flori...

Veni şi Sâmbăta Mare. Ninsoarea, vântul nici gând să se oprească. Era limpede că nu vor mai fi flori de Paști. Dar Paştele e sărbătoarea vieţii. S-a întâmplat atunci ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată. În noaptea de Sâmbăta Mare, pe când oamenii dormeau liniştiţi după ce reveniseră de la Biserică, flori se iviră peste tot de sub zăpadă. Puţin câte puţin vântul se opri, ninsoarea încetă şi norii se risipiră. O adevărată minune, o minune de Paşti! Dimineaţa văzând florile oamenii au strigat, au sărit, au chiuit de bucurie şi au înălţat mulţumiri către Cer. Vor fi întotdeauna flori de Paști pentru că Paştele e viaţă.
  citeaza   raspunde

PĂMÂNTUL NATAL

Aparținem unui Neam, unui Pământ, unui trecut. Am putea ignora asta. Am putea încerca s-o uităm. Dar cum sângele apă nu se face vom reveni chiar fără voia noastră la sursele vieţii.

Ne întoarcem mai întâi la cei de un sânge cu noi. Legăturile de familie devin din ce în ce mai strânse pe măsură ce trece timpul. Când sângele e în joc nu stăm pe gânduri. Sângele devansează raţiunea. Ne identificăm cu el ca şi când venele noastre ar fi una, ca şi când familia n-ar avea decât o singură inimă care bate pentru toţi.

La fel şi cu Ţara. Nu ne putem detaşa de ea chiar dacă o părăsim. Vederea unei poze îngălbenite cu munţii noştri, amintirea mirosului de fân proaspăt cosit, unduirea domoală a dealurilor noastre, verdele câmpurilor noastre readuc la viaţă atât de puternic sentimentul de iubire pe care-l avem pentru Ţară încât simţim un nod în gât şi ne podidesc lacrimile.

Trecutul Ţării e întipărit în străfundul conştiinţei noastre şi al sensibilităţii noastre. Totul la noi e supravieţuire, renaştere. Trecutul Ţării renaşte în fiecare generaţie aşa cum primăvara renaşte în fiecare mugur.

Chiar dacă suntem rătăcitori prin lume pământul natal ne trimite în inimi un fluid cald pe care nu-l creăm şi care ne domină. E de ajuns o voce la un post de radio prins într-o Ţară îndepărtată pentru ca amintirile, legăturile şi credinţa să reapară, adevărate filigrane înscrise cu litere de neşters în urzeala zilelor noastre chinuite.

Tomescu Ionuţ (Toio34)
  citeaza   raspunde

SĂ REZISTĂM!

Politica e consecinţa ideii pe care ne-o facem despre ce e drept şi sănătos. Ea nu e bună, nu e mare decât dacă politicienii înţeleg ce e conform firii şi vieţii. Calitatea cea mai preţioasă a marilor conducători de popoare a fost că s-au identificat cu popoarele lor, adică au intuit ce e firesc, ce asigură creşterea şi dezvoltărea armonioasă a vieţii. Această intuiţie s-a bazat şi pe înţelegerea a ceea ce e posibil. Alexandru cel Mare, Attila, Napoleon au eşuat pentru că au ignorat proporţiile, pentru că nu au văzut limitele posibilului.

Înţelepţii ascultă vocea Ţării. Ei percep forţele benefice, le evocă, le lasă să acţioneze pentru că ştiu că ele asigură sănătatea şi puterea Naţiunii. Nu prea putem să ne bazăm pe clasa noastră politică, de aceea noi, cei mulţi, trebuie să reprezentăm sănătatea, să păstrăm contactul cu proporţiile şi cu natura lucrurilor. Aceasta e în prezent funcţia noastră, postul nostru de luptă.

Împotriva imposturii, să fim ambasadorii adevărului. Împotriva machiavelismului, să fim campionii loialităţii. Împotriva lichelelor, să fim de partea oamenilor cinstiţi. Împotriva duplicităţii, să fim apărătorii cinstei. Împotriva spălării creierelor, să proclamăm drepturile bunului simţ. Să fim partizanii curăţeniei morale. Să refuzăm să fim sclavii lăcomiei sau patimilor şi să revendicăm libertatea vieţii. Să respingem samsarul şi să preferăm omul.

Misiunea noastră cea mai profundă şi cea mai fecundă e să opunem o altă concepţie despre om aceleia care ne e impusă. Să rezistăm înseamnă să apărăm conculziile ce se pot trage pentru fiecare împrejurare din această concepţie diferită.

Pârvu Ana Maria
  citeaza   raspunde

PATRIOTISMUL

-I-

Războiul nu încetează niciodată. El e aplicarea în lumea omului a legii antagonismului care guvernează universul. Pacea nu e decât un război rece. Aceasta-i realitatea şi trebuie s-o acceptăm, dacă vrem să trăim. Formele de manifestare ale războiului sunt: lupta armată, discreditarea a tot ce permite unei Naţiuni să existe, cultivarea cultului plăcerii, răspândirea discordiei printre cetăţeni ş.a.m.d..

Prima îndatorire a unei Naţiuni e aşadar apărarea. Avem dreptul să luptăm cu orice agresor. Admiţând că agresorul suferă pierderi umane, vina e a lui. Asigurarea apărării presupune practicarea unor virtuţi sociale între care cea dintâi e patriotismul, dragostea de Patrie. Cine nu-şi iubeşte Patria n-o apără.

-II-

Omul e o fiinţă socială şi datorită instinctelor sale superioare s-au format succesiv Familia, clanul, Naţiunea. Membrii acestor asocieri erau uniţi prin legături comune de sânge, de muncă, de credinţă şi de protecţie. Pentru a putea exista societăţile aveau însă nevoie de resursele unui teritoriu. Deveniţi sedentari oamenii au început să îndrăgească pământul care-i hrănea. Aşa a apărut ideea de Patrie.

Patria nu e doar o expresie geografică. Ea e totodată locul unde ne-am născut, Familia, prietenii şi Poporul din care facem parte. Ea aparţine deci ordinii morale.

Patria trebuie iubită şi cu bune şi cu rele. Ne iubim părinţii chiar dacă sunt aspri şi inflexibili. Ne iubim Patria, chiar dacă nu e încă aşa cum am dori-o.

-III-

Patriotismul e principala virtute a omului. Pe locuitorul unei Ţari libere această virtute îl va determina să susţină Statul. Pe locuitorul unei Ţări unde domneşte abuzul, corupţia şi sărăcia această virtute îl va face să reacţioneze împotriva înjosirii generale.

Patria ne e la fel de necesară ca Familia şi căminul pentru copil. Nu e firesc să avem pentru ea, ca pentru o mamă, dragoste şi recunoştinţă?

Tomescu Ionuţ (Toio34)
  citeaza   raspunde

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (4)

Filozofii

-I-

Când m-am declarat liber-cugetător eram plin de prejudecăţi contra Religiei ca urmare a citirii scrierilor filozofilor atei. Gânditori ca Voltaire, Marx, Nietzsche îmi păreau imbatabili şi consideram justificate cele mai multe dintre criticile deşănţate pe care le aduceau Bibliei sau Bisericii. Nu realizam atunci că-şi susţineau afirmaţiile mai mult prin sarcasme decât prin argumente şi-mi imaginam că mi-au deschis calea spre înţelegerea tainelor istoriei, spre recunoaşterea originii umane Religiilor.

Am înţeles mai târziu cât de lipsit de temei e acest gen de critică. Volterienii vechi sau noi ignoră realitatea când susţin că după creaţie Dumnezeu nu trebuia să ne dea legi morale, ci cunoştinţe ştiinţifice despre natură. De exemplu o disertaţie savantă pe teme astronomice, care să înlocuiască imaginea lui Iosua oprind soarele, le-ar fi fost celor din vechime la fel de necesară ca o durere de dinţi.

Ultima dovadă a fragilităţii polemicilor lui Voltaire şi ale celor care i-au călcat pe urme e discreditarea de care au avut parte. Pe câte dintre ele un adevărat savant din zilele noastre
le-ar putea opune apologeticii creştine?

-II-

Despre necesitatea Religiei şi a unui cult exterior am mai vorbit, de aceea nu voi insista asupra ei. [Vezi Confesiunile unui fost ateu (3) la adresa tineriptromania.blogspot.com/2015/03/confesiunile-unui-fost-ateu...]

Facerea, Geneza nu e un tratat de cosmogonie, ci o vedere de ansamblu asupra apariţiei lumii aşa cum le trebuia contemporanilor lui Moise. Deşi e foarte generală, prima carte a Bibliei surprinde prin lipsa contradicţiilor aparente şi prin analogiile cu ştiinţa modernă.

Nu mi-a fost uşor să examinez Biblia fără să mă împiedic de considerente de timp, de loc şi etnice. E evident că în Vechiul Testament şi chiar în Noul Testament sunt două părţi distincte. Una care e o învăţătură dogmatică şi morală şi una care se raportează la viaţa legendară a poporului evreu. În legătură cu morala nu e nimic de zis şi acesta e esenţialul. Restul nu a fost scris cu precizia de stil a unui notar deoarece din cauza înclinaţiei omului de a discuta orice obiecţiile nu puteau fi evitate.

-III-

Unii ar vrea ca Dumnezeu să facă omenirea atotştiutoare ca să nu fie nevoită să-şi dobândească cunoştinţele treptat, cu greu pe măsură ce se maturizează. Alţii socotesc că El nu trebuia să condamne păcatul, pentru că nu ar fi, chipurile, ceva rău. Câtă trufie copilărească în dorinţa de a-I impune Divinității lucruri care ameninţă ordinea firii! De la una la alta vom ajunge, gândind astfel, să vrem schimbarea lumii de sus până jos.

Iată de ce obscurităţile, care mă deranjau cândva la vechile tradiţii, produc astăzi asupra mea un efect contrar şi mă fac să cred că în ele se ascund adevăruri profunde.

Predescu Virgil
  citeaza   raspunde

VOINŢĂ, ENERGIE, CARACTER, PERSEVERENŢĂ

- I -

Era în anul 271 d.H.. Roma părăsise Dacia lăsând-o în mâinile barbarilor. Ce vor face năvălitorii? Se întrebau neliniştiţi înaintaşii noştri. Invazia ameninţa bazele întregii lor existenţe: credinţă, limbă, cultură. Roma plecase, nu se mai putea conta pe ea. Poporul rămas, format din daci romanizaţi, coloni romani şi veterani ai legiunilor care au apărat Dacia. era roman prin afinitate sau origini. Scepticii, defetiştii, partizanii lui „la ce bun” repetau mereu ca o moară stricată: „La ce bun să ne apărăm?”.

Adepţii lui „la ce bun” nu au fost ascultaţi. Mândri de originile lor, strămoşii au acceptat fără ezitare costul eforturilor şi sacrificiilor pe care trebuiau să le facă pentru a-şi păstra identitatea. Credinţa, limba şi cultura au fost apărate. Aşa cum am procedat atunci, aşa vom proceda mereu timp de două mii de ani. Spre dezamăgirea defetiştilor noştri din toate timpurile am decis să fim ce-am fost. Un fiu nu-şi poate renega părinţii. Românii de azi nu pot privi la ce se întâmplă cu Ţara şi cu Neamul lor fără o strângere de inimă. Românii de ieri nu puteau renunţa la originile lor, la ce erau fără durere în suflet. E de ordin sentimental. Aşa a fost mereu, oriunde şi are pentru comportamentul Popoarelor o mare valoare pasională.

Hotărârea eroică a strămoşilor de a se apăra se poate rezuma în două propoziţii. Să rămână români din mândrie de Neam şi de istorie. Să rămână români ca să rămână creştini.

- II -

Trăim de două mii de ani o istorie unică. Efortul nostru de a ne apăra viaţa, sufletul, drumul pe care
l-am parcurs spre libertate politică şi naţională, spre unitate, munca tenace pentru a ne crea instituţiile necesare existenţei noastre ca Popor o confirmă.

Succesul în viaţă al unui om depinde mai mult de voinţă, de energie, de caracter şi de perseverenţă decât de inteligenţă şi de noroc. Vedem zilnic cât de mult ne poate afecta viitorul un „da” sau un „nu” spus muncii, disciplinei şi moralei. Depinde de un act de voinţă, acordat sau refuzat, ca să ne realizăm ca oameni şi creştini. La fel şi cu un popor. Istoria ne învaţă că existenţa unei Naţiuni depinde de Dumnezeu şi de voinţa ei. Pentru o Naţiune de oameni dârji nu există obstacole. Un Popor îşi clădeşte istoria cum un om îşi clădeşte viaţa. Popoare puternice, Popoare de caracter sunt Popoarele care au trebuit să lupte pentru viaţa lor. Dacă Naţiunea noastră mai are încă un admirabil capital de energie şi de sănătate morală, ea îl datorează grelelor încercări prin care a trecut şi suferinţelor îndurate.

-III-

E totuşi necesar să ne întărim motivele de a fi. Pentru aceasta s-ar impune un sistem social de solidaritate naţională. Statul nostru nu trebuie să mai lăse niciun român în voia soartei.

Să ne bazăm mai puţin pe sprijinul altora şi mai mult pe noi înşine. Un copac nu trăieşte din proptelele care i se pun, ci din vigoarea sevei sale. Un Popor există pentru că a ştiut să-şi dea o structura psihică, morală, pentru că-şi păstrează intactă voinţa de a trăi şi pentru că-şi foloseşte viaţa pentru a-şi organiza existenţa. Ne trebuie conducători buni. Nimeni nu poate trăi fără ei. Dar un conducător e înainte de toate om. Să fim deci oameni întregi.

Virtutea nu apare de la sine. Ea nu se crează într-o clipă, ea nu e de vânzare la piaţă. O făurim încet, greu noi înșine. Să avem cultul disciplinei, al voinţei, al înfrânării. Să fim mai presus de orice creştini. Dacă vreodată va trebui să facem faţă unor încercări grele, dacă descurajarea ne va asalta, unde vom găsi forţa de a merge mai departe dacă nu în credinţă? Vom afla astfel că putem să ne privim cu încredere viitorul de români şi de creştini pentru că Dumnezeu îi ajută pe cei ce cred în El.

Tomescu Ionuţ
  citeaza   raspunde

AŞTEPTARE
de Octavian Goga

Sat din margine de codru,
Răsfirat sfios în vale,
Tot mai jalnic cade-amurgul
Peste straşinile tale!
Frunza plopilor pe plaiuri,
Ochii stelelor pe creste,
Roua firelor de iarbă
Plâng duioasa ta poveste.

Ursitoare rele scris-au
Toţi voinicii să te lasă,
Şi-au orânduit să fie
Un pribeag în orice casă,
Azi, de cântece şi glume
Toată vatra ta-i orfană,
Şi-i atât prisos de jale
În micuţa ta poiană. […]

Mor azi cântecele-n pragul
Nopţilor la şezătoare,
Şi de feţi-frumoşi uitată,
Mândra Cosânzeană moare.
Azi voinici cu zmeii în luptă
Zare nu mai înspăimântă,
Şi pe pajiştea-nflorită
Niciun cântăreţ nu cântă.

Tot mai ostenită-i doina
Fluierului de la munte,
Tot mai părăsite-s astăzi
Bietele piscuri cărunte.
Doar arare, câteodată,
Vreun rătăcitor, departe,
Satului pierdut în umbră
Mai trimite câte-o carte.

Salba de căsuţe albe
Se-nsenin-atunci deodată,
La podmol, în fapt de seară,
Toată lumea-i adunată,
Şi, prin ochelarii umezi,
Spune popa din scrisoare,
Pân’ ce luminează luna
Fruntea celor arşi de soare.
  citeaza   raspunde

ISTORIE ŞI PATRIOTISM

-I-

Poate fi spectacol mai surprinzător ca acela al Poporului nostru luptând pentru viaţa sa după ce s-a lipsit singur de cele mai bune mijloace de apărare? Ne era necesară o administrare mai bună a patrimoniului şi o cultivare mai puternică a patriotismului. Nu am făcut nimic din toate astea. Puţini au procedat ca noi. Cu trecerea timpului pericolele la care ne expunem se înmulţesc. E nevoie de un program de protejare a fiinţei noastre naţionale.

Toţi ar trebui să medităm la ce spunea Montesquieu: „Unele Popoare au căzut [...] în ruină şi servitute pentru că s-au neglijat pe ele însele.” Să ne neglijăm pe noi înşine înseamnă înainte de toate s-o rupem cu istoria, cu strămoşii, cu sursa întremătoare a virtuţilor noastre şi cu efortul continuu de realizare a idealului naţional.

-II-

Istoria nu păstrează trecutul în stare de materie inertă, sterilă. Ea păstrează şi transmite viaţa, ea e un multiplicator al forţelor. Prin ea virtuţile şi energiile înaintaşilor se adaugă virtuţilor şi energiilor celor vii. Fără istorie am păstra în sufletele şi minţile noastre tendinţe vagi, vestigii aproape informe ale vieţii şi eroismului de odinioară. Moştenirea trecutului s-ar rezuma astfel doar la patrimoniul material. Istoria e trecut şi tradiţie adunate şi condensate. Toată comoara pe care ea a strâns-o o oferă minţilor noastre şi ne face stăpâni pe patrimoniul nostru spiritual. Datorită ei la transmiterea patrimoniului material se adaugă transmiterea sufletului.

Istoria face conştiinţă, ideal şi voinţă din ceea ce nu era decât vestigiu aproape şters, tendinţă sau instinct. Ea ne stimulează eroismul, trezeşte în noi întreaga virtute ereditară şi impune conştiiţelor noastre voinţa strămoşilor. Într-adevăr, prin idealul pe care-l menţine, prin viziunea pe care ne-o dă asupra ţelului colectiv, istoria ne asigură continuitatea generaţiilor. Orb să fii să nu vezi că istoria e totul în viaţa unui popor!

-III-

Omul nu dă forţă faptelor sale decât dacă le leagă unele de altele ca pe verigile unui lanţ. Dar aceasta nu se poate realiza decât printr-o gândire directoare, printr-un ideal ce cuprinde întregul plan al unei vieţi. Un Popor nu are unitate şi vigoare fără continuitate în acţiunea generaţiilor. Sarcina unui Popor e de a-şi închide activităţile în tiparele sau formele care-i sunt specifice şi de a face ca aceia care au fost să arate calea de urmat celor ce sunt.

Dar cum să nu vezi rolul istoriei? În efortul generaţiilor spre acelaşi ţel, ea păstrează viziunea ţelului şi gândirea directoare, idealul, ea dezvăluie cum s-a dezvoltat trecutul. Din ansamblul faptelor strămoşilor, din hotărârile lor, din atitudinile lor în familie, în muncă şi în momente grave, se degajă o gândire, o intenţie continuă, care e tradiţia. Istoria îşi însuşeşte această gândire, o aduce în sufletele tuturor, ea crează lumina şi forţa care ordonează activităţile nenumărate ale unui Popor spre împlinirea destinului său.

-IV-

Cultivarea patriotismului e o acţiune îndelungată şi grea, e constant o gigantică luptă între bine şi rău, între adevăr şi minciună. Există printre noi oameni care se tem ca de o calamitate de revenirea la viaţă a sentimentului naţional. Patriotismul atinge toate anarhiile, toate formele de egoism. În ochii dezrădăcinaţilor şi apaticilor promotorii patriotismului vor apărea întotdeauna ca persoane supărătoare, inoportune. Datoria noastră e să acceptăm acestă luptă şi să punem Naţiunea, Ţara mai presus de orice. Cauza patriotismului va trebui să dispună de destulă constanţă şi de destulă forţă pentru a înfrânge inerţia şi interesele meschine .

Pentru a ne decide să facem acest efort să ne reamintim ce responsabilităţi avem. Facem parte dintr-o frăţie românească. Pentru românii de pretutindeni România e Patria de suflet. Noi le susţinem voinţa de a-şi păstra identitatea românească. Tresăririle noastre de mândrie le dau curaj. Lipsa noastră de reacţie la rău îi lasă fără speranţă.

Popescu Angela
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (13)

SOCIETATEA

Proprietatea

-I-

Tot ce posedăm, tot ce numim generic proprietate, e în corelaţie cu viaţa noastră fizică şi morală. Fie că e dobândită prin muncă sau prin moștenire, adică prin munca părinților noștri, proprietatea se cuvine respectată fiindcă e parte a existenței noastre. Bani sau pământ, mobile sau imobile societatea ne garantează deţinerea şi folosirea lor exclusivă. Faptul că putem dispune de ce am obţinut cinstit nu înseamnă că trebuie să fim egoişti.

Dreptul de a păstra ce a agonisit şi de a-şi transmite agoniseala copiilor îi asigură omului libertatea şi-l face activ, econom. Fără el fiecare ar munci doar atât cât să-şi asigure traiul zilnic şi ar cheltui tot ce ar câştiga. Nimeni nu ar mai avea nici motivele, nici mijloacele de a-şi depăşi condiţia. În mod paradoxal eliminarea dreptului de proprietate nu ne-ar face altruişti. Când nu ai nimic, nu poţi da nimic.

Cu siguranţă instinctul posesiei e inerent naturii umane. Ascultaţi-l pe un puşti cu câtă hotărâre spune despre un obiect „E al meu!”. Dar dacă mama îşi va învăţa copilul să fie generos, el se va ridica liber la o treaptă superioară, sacrificiul. Va învăţa aşadar să renunţe la un drept pentru o datorie.

-II-

Ne identificăm cu ce avem din obişnuinţă, din necesitate. De ce e atât de neplăcut să pierdem sau să ni se fure chiar şi un obiect lipsit de valoare? Fiindcă simţim că s-a înstrăinat o parte din noi. Proprietatea e de asemenea o asigurare împotriva nevoilor viitoare. Traiul de pe o zi pe alta, lipsa a ceva important care să le aparţină, salariul mic îi face pe muncitorii nevoiaşi apatici, pe când o locuinţă proprie cu ceva mobilier personal i-ar determina să vrea mai mult. Ar dori atunci să păstreze, să crească acest început de bunăstare. Femeia, la care instinctul economisirii şi al păstrării e foarte dezvoltat, capătă prin posesie arta gospodăririi resurselor şi a bunei lor folosiri.

Dreptul de proprietate are deci o utilitate socială. El favorizează sentimentele familiale grupând interesele comune, el poate fi moştenit de copii. Proprietatea dobândită cinstit e legitimă pentru că provine din economisirea câștigului realizat prin muncă. Averea, asigurând existenţa celui care o are, îi dă posibilitatea să se instruiască sau să se dedice binelui obștesc.

Bogăţia ajunsă pe mâna leneşilor se risipeşte repede. E necesar un efort permanent întâi pentru a câştiga, apoi pentru a păstra ce s-a câştigat. Dar un asemenea efort se impune făcut cu onestitate şi în spiritul solidarităţii umane. Bunăstarea cucerită prin nedreptate scapă uneori nesancţionată de lege. În asemenea cazuri reaua procurare a unor bunuri se ispăşeşte prin spaimele provocate de deţinerea lor sau prin oprobiu public.

-III-

Proprietatea asupra solului sau proprietatea funciară provine tot din muncă. Ogoarele au dat roade prin lucrarea unor generaţii succesive. În societăţile primitive dreptul primului ocupant prevala. Acela care defrişa o parcelă devenea stăpânul ei. Cucerit prin război, cumpărat, pământul a ajuns peste tot în mâna cuiva. La noi el e foarte fărâmiţat, adică aparţine unui număr mare de oameni, ceea ce nu e rău. Agricultorii sunt existenţial interesaţi să apere Ţara.

Azi nu mai poate invoca nimeni, nicăieri dreptul primului venit. Controlul autorităților s-a extins peste tot. Chiar în State puţin dezvoltate e nevoie să soliciţi o concesiune de la guvern. În Europa doar aerul e gratuit şi la dispoziţia tuturor.

Să prezentăm lucrurile dintr-o altă perspectivă. Cineva seamănă arbitrar pepeni pe lotul altuia. Evident că acela care deţine lotul va distruge ce s-a semănat fără acordul său. Nu poţi dispune cum vrei de roadele țarinii pe care ai lucrat-o, dacă nu eşti stăpânul ei. Există, e adevărat, o modalitate de a reglementa plata unei astfel de munci. E vorba de arendă, contract în virtutea căruia cultivatorul împarte recolta pe din două cu proprietarul. Dar conflictele de muncă sau de capital apar şi aici. Aşa au ajuns irlandezii în secolul al XIX-lea să moară de foame din cauza celor deveniţi posesori prin cucerire ai terenurilor lor arabile.

-IV-

Sărăcia, diferenţele de avere sunt marele argument împotriva dreptului de proprietate. Omul muncitor şi inteligent e firesc să fie mai bogat decât leneşul. Însă situaţia materială a cuiva nu e întotdeauna în raport cu meritul său din cauza unor factori imposibil de prevenit cum ar fi hazardul, calamităţile, accidentele sau consecinţele greşelilor altora. De exemplu seceta, inundaţiile, crizele financiare produc mari necazuri. Familii înstărite, chiar bogate, pot ajunge din cauza lor în sapă de lemn. Dar şi aici curajul, munca limitează consecinţele răului. În această inegalitate criticată uneori, voinţa îşi are prin urmare rolul ei.

Ar fi incorect să-i lipsim de proprietăți pe cei care muncesc în folosul celorlalţi. Singurii în drept să decidă deposedarea de averi sunt deţinătorii lor de drept. Au existat oameni pe care credinţa în Dumnezeu şi bunătatea i-au făcut să-şi dea avuția săracilor. Milostenia e cea mai nobilă formă a libertăţii personale. Dar să constrângem pe cineva să renunţe la ce are, ar fi şi absurd şi revoltător. Sub pretextul suprimării inegalităţii de avere, am institui egalitatea pauperității, iar comerţul şi producţia le-am face imposibile pentru că ambele decurg din dreptul de proprietate. Recurgerea la o himerică folosire în comun a bunurilor nu-şi are efectiv rostul. Când Ţara e prosperă ne e bine la toţi. De altfel în societatea modernă numărul marilor averi tinde să scadă şi numărul celor mici să crească, ceea ce va duce în viitor la generalizarea bunăstării. Până atunci, avem datoria de a înlesni tuturor, prin instruire, prin condiţii de muncă mai bune, realizarea unor câştiguri care să asigure fiecăruia un trai îndestulat.

Atentatul contra dreptului de proprietate e furt şi dispreţul pe care-l exprimă acest cuvânt dovedeşte cât de mult e respectată idea de posesie. Fără îndoială, în unele cazuri, atentarea la dreptul de proprietate e aproape scuzabilă. Pe amărâtul flămând care șterpelește o pâine pentru sine şi copiii săi îl privim cu compasiune. În schimb femeia care sustrage dintr-un magazin un obiect pe care-l poate plăti ne provoacă indignare.

-V-

Să te îmbogăţeşti repede şi uşor nu e posibil fără să-i păgubeşti pe alţii. Există şi un mod extrem de banal de a face aşa ceva: neplata datoriilor. Pe lângă faptul că din punct de vedere economic e cel mai rău sistem, nedreptatea sa e evidentă. Unele femei se cred milostive dând pentru binefacere banii datoraţi angajatelor lor. Se gândesc ele că vânzătoarele, croitoresele, etc. cărora le întârzie plata salariului se vor împrumuta pentru a-şi plăti utilităţile sau pentru a-şi hrăni copiii? Prima obligaţie e
să-ţi cunoşti resursele şi să nu faci nicio cheltuială, dacă nu ai cu ce plăti pe loc. Toţi ar trebui să înţelegem aceasta.

S-ar cădea de asemenea să roşim, când abuzăm de situaţia noastră pentru a reduce un salariu sub valoarea sa reală. Nu există mici economii. Singurul mod de a economisi corect e de a-ţi impune privaţiuni ţie şi nu altora prin refuzul preţului corect al muncii lor. Multe femei se laudă când obţin astfel totul pe nimic, ignorând nedreptatea pe care o fac speculând sărăcia aproapelui. În schimb salariatul îşi fură banii, dacă nu-şi îndeplineşte conştiincios îndatoririle de servici.

-VI-

O altă formă de necinste constă în a încerca să-i iei locul cuiva, în a-l lipsi de situaţia pe care şi-a creat-o. Concurenţa actuală e atât de mare că un avantaj, chiar meritat, se obţine aproape întotdeauna în detrimentul altuia. Dar când calomniem premeditat un profesor pentru a-i lua o lecţie, un comerciant pentru a-i lua clientela, când concediem o persoană cu Familie pentru a pune în locul ei un protejat, ar fi cazul să avem mustrări severe de conștiință.

Pe scurt, oricum ar fi însușit ce aparţine altora, orice vătămare voită a dreptului de proprietate e condamnabilă. Dacă răul a fost făcut, despăgubirea se impune. Nu există scrupulozitate prea mare în combaterea înșelătoriei sub orice formă s-ar prezenta: șarlatanism, duplicitate, trișare, expediente diverse. Niciun scop, chiar lăudabil, nu justifică folosirea unor mijloace necinstite.

Popescu Angela
  citeaza   raspunde

INDIVID ŞI NAŢIUNE

Individul se naşte într-o Familie care aparţine unei colectivităţi, unei Naţiuni. Copilul fiind slab are nevoie de Familie, de colectivitate, de Naţiune pentru a se dezvolta. Ele îl primesc şi-l cresc, ele sunt mai presus de el. Nu trebuie spus: Om, Naţiune ci Naţiune, Om. Omul asociat Naţiunii, orânduit şi eliberat prin această asociere, e mai apt pentru o viaţă superioară, viaţa în societate. El face astfel mai puţin pentru sine şi mai mult pentru ceilalţi. Colectivitatea e atât de puternică încât niciun individ nu se poate împlini dacă nu se integrează în ea şi dacă nu e susţinut de ea. Adevăratul Eu, eul spontan, e un Noi sau nu are sens.

Suntem strămoşii noştri, părinţii noştri, fraţii noştri, suntem Naţiunea noastră. Suntem oraşele, satele, peisajele noastre, suntem Ţara noastră. Societatea nu e rezultatul unei înţelegeri între indivizi bazată pe un contract ci un agregat natural. Societatea nu e alesă de membrii săi cum nu sunt alese sângele, Patria, Religia pe care am primit-o la botez, limba maternă şi tradiţia. Ele ne sunt impuse şi chiar dacă nu le dorim nu ne putem lipsi sau dezice de ele. Facem parte din categoria fiinţelor care trăiesc în grup. Viaţa în societate răspunde uneia dintre nevoile fundamentale ale naturii noastre. Nu putem să nu fim fideli sângelui nostru, nu putem să nu fim ataşaţi de Patria noastră, de credinţa noastră creştin ortodoxă, de limba noastră maternă şi de tradiţiile noastre pentru că sunt fiinţa noastră şi sufletul nostru. Pentru un om realist, care ştie istorie, adevăraţii garanţi ai drepturilor individului sunt Naţiunea, Patria şi Religia.

Dacă vom avea o societate solidă în care Familia e puternică, drepturile primordiale fie că sunt religioase, casnice sau şcolare vor fi apărate. Dacă vom avea asociaţii puternice, profesionale mai ales şi celelalte drepturi esenţiale vor avea bază şi temei. Dacă vom avea un Stat puternic, bine construit principalele interese existente în societatea noastră vor fi efectiv reprezentate în sfera puterii. Altfel nu vom avea decât grupuri care se confruntă între ele, interese care se anihilează reciproc şi lipsă de operativitate în luarea unor decizii importante pentru Naţiune şi Ţară. Într-o societate bine organizată individul nu e opus colectivităţii ci intergrat în ea. O legislaţie axată doar pe individ, fără să ţină seamă de poziţia acestuia în Familia sa, în categoria sa socială, în Ţara sa, la locul său de muncă, nu poate apăra drepturile nimănui.

Predescu Virgil
  citeaza   raspunde

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (5)

Trufia

-I-

Omul care privește atent în străfundul sufletului său va găsi, printre monștrii care mișună acolo, pe Satan din Scriptură, adică pe nesățioasa trufie, care e trăsătura distinctivă a filozofilor atei. Ei consideră în mod naiv că știu ce generațiile precedente nici măcar nu bănuiau şi că raţiunea nu ar fi existat, dacă ei nu ar fi făcut-o cunoscută lumii. Ascultându-i ai impresia că-i auzi vorbind pe acei politicieni pentru care libertatea a început în 1789.

Tentația trufiei e mare. M-am confruntat şi eu cu ea înainte de a mă maturiza, deşi în forul meu interior ceva îmi spunea că nu era nici echitabil nici logic să consider imbecili atâţia oameni de geniu din trecut. Bossuet, Leibnitz şi mulţi alţii de calibrul lor au crezut în divinitatea lui Hristos pentru că argumentele pe care ştiinţa le opunea credinţei lor nu i-au convins. Merită să-i dispreţuim din acest motiv? Îmi era clar că ei nu judecau ca noi, dar nu admiteam că raţiunea lor e superioară raţiunii noastre. Mă gândeam la ce s-a descoperit în ultimele două secole şi la toate victoriile omului asupra materiei. Totuşi erau aici nişte aspecte care nu-mi erau clare. Mi-am dat seama ulterior că e aberant să aplici ştiinţa metafizicii. Surdul nu poate înţelege muzica.

-II-

Nu mi-au părut niciodată prea serioşi savanţii sau pretinşii savanţi care au propus înlocuirea Genezei cu evoluţia sau cu panteismul. Când Renan spune că lumea s-a făcut singură şi când îi scrie chimistului Berthelot că ”molecula ar putea fi, ca orice lucru, rodul timpului, rezultatul unui fenomen de durată, al unor acumulări continue de miliarde de secole” ai impresia că-şi bate joc de el.

Prestigiul științific al secolului nostru a scăzut mult în ochii mei când am văzut că progresul moral nu mai ţine pasul cu progresul material şi când am înțeles că se poate vorbi de un faliment al științei.

-III-

Am descoperit în cele din urmă cu uimire că toate noutățile metafizice prin care se vrea înlocuirea creștinismului se regăsesc, mai mult sau mai puţin explicit, în ceea ce altădată numeam erezii, astfel că nu facem decât să trecem pe drumuri pe care am mai trecut şi să readucem în actualitate sisteme pe care critica religioasă a înaintașilor, confirmată de timp,
le-a desființat.

-IV-

După ce am considerat multă vreme că ştiinţa şi religia sunt ireconciliabile, m-am întrebat dacă antagonismul lor e real şi dacă nu constă adesea în aceea că Religia e pusă să spună ce nu are menirea să spună, iar ştiinţa să dea explicaţii de care nici ea nu e sigură. Cunoaşteţi pe cineva mai capricios ca ştiinţa? Ea dezminte azi ce a afirmat ieri. Ea nu poate de altfel decât emite ipoteze despre natura lucrurilor. Cu cât eşti mai savant, cu atât te îndoiești mai mult de ce ştii. Poate că nu e cazul prin urmare să ne preocupăm atât de raporturile dintre ştiinţă şi Religie. Sunt două domenii absolut diferite. Religia nu e incompatibilă cu ştiinţa, ea o domină.

Predescu Virgil
  citeaza   raspunde

RĂZBOIUL

-I-

Războiul a fost iubit doar de mercenarii dornici de bani sau de conducătorii dornici de glorie, Naţiunile, care i-au suportat consecinţele, au avut oroare de el. Noi am cunoscut în Al Doilea Război Mondial umilinţa crudă a înfrângerii, invazia şi dezmembrarea teritoriului, de aceea nu vom putea lua în considerare cu dragă inimă eventualitatea unor noi conflicte. Vrem pace. E bine însă ca nu frica să ne facă paşnici, ci raţiunea.

Războiul e un mare rău, dar nu cel mai mare. Mai bine de o sută de ori războiul decât pierderea libertăţii, integrităţii sau onoarei Ţării. Un Popor care ezită să recurgă la arme pentru a-şi apăra libertatea sau demnitatea va fi aservit. La Popoare ca la oameni, cine preferă viaţa onoarei nu poate fi liber. Putem păstra pacea doar prin forţă şi hotărâre, nu prin tot felul de concesii.

-II-

Maxima antică „Si vis pacem para bellum” (Dacă vrei pace pregăteşte-te de război) e valabilă şi în prezent. Pentru a avea pace trebuie să fim gata de război şi să nu ne temem de el. Poporul cel mai puţin expus unui atac e Poporul bine înarmat, care nu provoacă pe nimeni, care are forţă morală şi care îşi apără activ interesele.

Forţa, activitatea şi curajul sunt prin urmare factori de pace. Nu există pace în genunchi. Nu există pace în umilinţă şi slăbiciune. Din cauza unei astfel de păci România ar avea de suferit la fel de mult ca din cauza celui mai teribil dintre războaie. Pacea menţinută prin neputință şi apatie nu durează.

Situaţia unui Popor pe pământ seamănă cu aceea a locuitorilor din marile oraşe. Cel puternic, curajos merge calm şi liniștit la treburile sale fără să fie oprit din drum, insultat, lovit. Cel slab, temător e expus la ameninţări, la întâmplări neprevăzute şi loviturile cad firesc asupra lui.

-III-

Popoarele cu raţiune rece, care se sprijină pe dreptul lor şi pe armele lor, trăiesc fără riscuri. Se impune aşadar să fim nu doar paşnici, ci şi puternici, activi, curajoşi. Să detestăm războiul nu ne va folosi la nimic pentru că menţinerea păcii nu depinde de ce gândim sau simţim noi. Teama că vom deveni agresivi e neîntemeiată, noi nu am declanşat niciodată războaie de cucerire. Ce e cu adevărat de temut e că iubirea de pace ne poate face incapabili să ne apărăm.

Adepţii păcii cu orice preţ se pot manifesta fără reţineri în Ţările care nu aud zăngănit de arme în apropierea lor şi care nu au alte războaie decât cele pe care le provoacă ele însele. Altfel stau lucrurile cu o Ţară ca a noastră, care nu şi-a revenit integral de pe urma traumelor provocate de ultimul război mondial, care e ameninţată şi care nu ameninţă pe nimeni. Să i se vorbească de pace are sens doar dacă se vrea să fie învăţată să se teamă. Să-i faci pe oameni să creadă că, pentru a avea pacea, ajunge s-o dorească, înseamnă să le slăbeşti curajul, înseamnă să-i pregăteşti rău pentru pericolele ce-i ameninţă. E mult mai onest să le spui că războiul le poate fi impus şi că trebuie să fie capabili să-şi îndeplinească exemplar îndatoririle grele pe care el le comportă. Pacea nu se obţine strigând "pace".

Acei creştini pentru care până şi la legitima apărare e condamnabilă să-şi aducă aminte că în Noul Testament, Romani 12:18, scrie: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” Altfel spus pace, da, dar numai dacă o vor şi ceilalţi. Credinţa trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură, nu pe emoţii.

-IV-

E o necesitate să avem oricând în vedere fără să tremurăm eventualitatea unui război drept. Un exemplu de război drept e războiul declarat în 1861 de Statele din Nordul Americii Statelor din Sud care se separaseră de Uniune. După patru ani de lupte grele Statele din Nord au învins şi au restabilit unitatea S.U.A..

Cei care l-au susţinut pe Lincoln şi urmat pe Grant şi-au salvat marea lor Patrie, i-au pregătit un viitor măreţ. Ei au meritat recunoştinţa pioasă a urmaşilor lor. Exemplul lor ne arată ce pot face clarviziunea, energia şi curajul pentru o Ţară aflată în dificultate.

-V-

Să apărăm drepturile Naţiunii noastre perseverent, hotărât, fără provocări şi fără slăbiciuni pentru că doar aşa vom putea beneficia de pace. Politica de abandon, de frică nu e doar ruinătoare şi umilitoare pentru Naţiunea care o practică, ea mai are ca efect generarea de conflicte, duce la servitute şi la distrugere. Singurele mijloace de apărare împotriva războiului sunt: forţa, energia, vitejia. Să le dezvoltăm în noi şi să le păstrăm. Sunt virtuţi civice.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

SOFIŞTII

-I-

Iubirea de Patrie, îndeplinirea îndatoririlor cetăţeanului faţă de ea nu se discută. Pe ele se bazează viaţa naţională. Puse sub semnul întrebării, Naţiunea se va dezintegra. Apărarea lor de orice atac se impune cu necesitate. Loialitatea datorată Patriei e condiţia existenţei noastre ca Popor. Cu cât e mai mare, cu cât e mai statornică, cu atât vom fi mai puternici, mai prosperi. Aceia care nu şi-au mai iubit Patria, care nu şi-au mai făcut datoria faţă de ea, au dispărut.

Patria a fost contestată doar de Naţiunile aflate în anarhie morală şi gata să se prăbuşească sub povara viciilor lor. În republicile greceşti în declin, în Roma vlăguită şi coruptă, sofiștii susţineau că Patria nu contează şi că singurul lucru important pentru om e plăcerea. Ei au împins Grecia şi Roma spre o moarte crudă şi dezonorantă sub jug străin.

Popoarele moderne, România, îşi au sofiştii lor. Ei predică o globalizare dizolvantă şi un cult al plăcerii distructiv care ne pot nimici. Dacă-i ascultăm, s-a terminat cu noi. Descompunerea internă, preluarea teritoriului Ţării de către alţii, ambele poate, vor pune capăt existenţei noastre de două milenii.

-II-

Patriotismul e mereu egal, mereu acelaşi. Sentimentul Patriei, nu se schimbă, nu evoluează, cum spun unii. El e astăzi ce era la Atena pe vremea lui Pericle, ce era la Roma pe vremea măreţiei ei, ce era în Dacia lui Decebal. Grecul Phocion, condamnat fără temei la moarte şi pregătindu-se să bea cucută, îi spune fiului său: „Îţi recomand să slujeşti Patria cu tot zelul şi credinţa sufletului tău şi mai ales să uiţi că o moarte nedreaptă a fost preţul pentru serviciile mele.” E îndemnul unui patriot. El e valabil în toate timpurile şi în toate Ţările. Dacă omorârea de către consulul Brutus a fiilor săi vinovaţi de conspiraţie contra Romei ne pare în acelaşi timp eroică şi sălbatică, aceasta nu înseamnă că în prezent patriotismul e mai slab şi că dezaprobarea trădătorilor e mai mică, ci că moravurile au devenit mai blânde, că drepturile morale şi legale ale tatălui au fost limitate.

-III-

Ce înţeles dau sofiştii umanităţii? În niciun caz cel de omenie, de dragoste faţă de oameni, oricare ar fi ei. Umanitatea, înţeleasă ca omenie, e recomandată de Religie. Ea e perfect compatibilă cu îndatoririle faţă de Patrie. Prin urmare cuvântul umanitate înseamnă pentru sofişti ansamblul oamenilor trăind pe pământ, omenirea.

Cum poate fi opusă iubirea pentru omenire iubirii, devotamentului faţă de Patrie? Când se spune că trebuie iubiţi toţi oamenii, nimeni nu are nimic de obiectat. Dar când se spune că ataşamentul pentru Ţară, datoria de a o sluji, de a o apăra, nu-şi mai au rostul pentru că nu vor mai exista frontiere, pentru că vom fi cetăţeni ai lumii, e cu totul altceva. Se justifică printr-un argument echivoc şi năucitor abandonarea îndatoririlor civice. E ca şi cum i-am îndemna pe copii să-şi iubească părinţii la fel ca pe toată lumea şi să-şi asume faţă de ei aceleaşi obligaţii vagi ca faţă de toţi ceilalţi oameni. E ca şi cum l-am îndemna pe soţ să-şi iubească soţia şi copiii la fel ca pe oricine altcineva, să considere că nu are faţă de ei mai multe îndatoriri ca faţă de alţii, adică, de fapt, să considere că nu datorează nimănui nimic. Antipatriotismul tinde deci să nege nu doar îndatoririle naţionale, ci orice îndatorire.

La ce ne obligă iubirea pentru omenire? La nimic. Omenirea nu e o fiinţă organizată, o persoană faţă de care să ne asumăm îndatoriri precise. Cetăţenia lumii încurajează prin urmare egoismul. Egoişti, fără responsabilități, nu vom mai forma Popoare, ci turme imense supuse celor mai rele instincte, celor mai degradante patimi. Civilizaţia nu poate exista fără idea de datorie, fără nobilul sentiment al iubirii de Patrie.

-IV-

Un fost preşedinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt (1858–1919), e autorul unor pagini despre antipatriotism pline de un bun-simţ robust şi de o ironie muşcătoare, care merită să fie cunoscute. Nu pot cita aici decât un scurt text scris de el: „Unele persoane, spune Theodore Roosevelt, prezintă patriotismul ca pe ceva rău şi se străduie cu mediocrele lor puteri să ne vâre în cap în locul lui un fel de cosmopolitism „apă cu lapte”. Aceşti indivizi „binevoitori” nu au un caracter puternic sau o personalitate impozantă şi teza lor însăşi nu merită respect. Câţiva reformatori buimaci pot pretinde că, într-un viitor foarte îndepărtat, patriotismul şi căsătoria firească dintre un bărbat şi o femeie vor deveni virtuţi inutile, perimate. Dar, în ce priveşte prezentul, omul care iubeşte celelalte Ţări la fel ca pe a sa e un membru al societăţii la fel de dăunător ca acela care iubeşte nefiresc sau ca acela care iubeşte celelalte femei la fel de mult ca pe soţia sa. Iubirea de Ţară e o virtute elementară ca iubirea de Familie sau ca onestitatea şi curajul.”

-V-

În timp ce alţii luptă pentru măreţia Patriei lor, noi, românii, trebuie să ne apărăm fiinţa naţională. Avem prin urmare tot dreptul să le spunem celor care atacă patriotismul în această perioadă dificilă a existenţei noastre: „Dacă nu vă iubiţi Ţara, dacă nu sunteţi hotărâţi s-o slujiţi din toate puterile, s-o apăraţi, să-i apăraţi drepturile, interesele, onoarea, dacă nu sunteţi dispuşi să veniţi sub drapel când vă va chema, vă rugăm mult plecaţi acolo unde nu vi se impune nicio îndatorire. Aici patriotismul e imperios.”

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (14)

SOCIETATEA

Promisiunile

-I-

Promisiunea e sfântă fiindcă e o legătură morală între persoane, între voinţe. Nu trebuie să facem promisiuni, dacă nu suntem siguri că ne putem ţine de cuvânt. E mai bine să-i refuzăm cuiva un serviciu, decât să ne angajăm că i-l facem şi să nu i-l facem. Procedând altfel riscăm să compromitem grav interesele acelora care se bizuie pe noi. Din nefericire promitem mult bazându-ne pe faptul că hazardul ne va scoate din încurcătură.

Când e vorba de o înţelegere reciprocă între două persoane, e important ca ambele să fie de bună-credinţă. Luarea unui angajament cu gândul de a-l încălca la nevoie e înşelăciune. Pentru a evita o asemenea situaţie se folosesc convențiile scrise pe care legea le întăreşte. Dar nu există garanţii împotriva celor necinstiţi care se pot eschiva oricând de la îndeplinirea îndatoririlor lor. Cele mai multe procese nu au altă cauză. Omul onest îşi respectă cuvântul dat fără să fie constrâns de forme legale. Să spui „nu scrie nicăieri”, pentru a te sustrage unor învoieli, dovedeşte lipsă de probitate.

-II-

Cuvântul unei persoane onorabile valorează în ochii săi şi ai celorlalţi cât toate contractele autentificate la notar cu martori. Anticii se limitau la promisiunea verbală considerând-o la fel de constrângătoare pentru cel care a făcut-o ca un document scris. O faptă eroică puţin cunoscută o dovedeşte. În anul 255 î.H., în timpul Primului Război Punic, consulul roman Marcus Atilius Regulus e luat prizonier. Cinci ani mai târziu, cartaginezii îl trimit la Roma ca să solicite încetarea ostilităților şi-l pun să-şi dea cuvântul de onoare că se va întoarce, dacă nu-şi îndeplineşte misiunea. Ajuns în Senat Regulus cere însă continuarea luptelor până la neutralizarea inamicului, apoi, credincios cuvântului dat, revine la Cartagina unde e torturat şi ucis.

În prezent respectarea cuvântului dat nu ne mai obligă la sacrificii atât de mari, cu toate că necesită încă destul curaj. Curajul nu e cu siguranţă străin femeilor, dar societatea nu e prea exigentă cu ele, de aceea promisiunile lor nu sunt luate întotdeauna în serios. Ar fi ciudat să auzi o femeie dându-şi cuvântul de onoare ca un bărbat. Totuşi îndeplinirea făgăduielilor e obligatorie pentru toţi. Orice om s-ar cuveni să fie atât de corect încât spusele sale să aibă valoarea semnăturii sale.

-III-

Se spune despre femei că nu-şi văd decât propriul interes şi că, dominate de sentimente sau de capricii, săvârșesc tot felul de fapte cu consecinţe în viitor. Ele nu ar putea aşadar să-şi respecte strict promisiunile scrise sau verbale. Iată de ce e bine ca o femeie să nu iniţieze o activitate, dacă nu e sigură că o poate termina. Lucrul început trebuie continuat, iar consecinţele greşelilor asumate.

Promisiunea e atât de importantă, încât a devenit în viaţa publică jurământul solemn prin care demnitarii se leagă în faţa lui Dumnezeu şi a societății că-şi vor face datoria. Femeile au în sfera lor responsabiltăţi la fel de mari ca demnitarii. S-ar impune ca ele să depună jurământul de a-şi face datoria în faţa propriei lor conştiinţe şi să-şi amintească de el când promit.

Popescu Angela
  citeaza   raspunde

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (6)

Tainele

-I-

Iniţial mintea ni se răzvrăteşte împotriva tainei. Taina e o sfidare pentru trufaşa raţiune umană, de aceea o neagă. Dar nimic nu e mai îndărătnic ca taina. Ea revine peste tot, în toate formele, ca pentru a ne da cu tifla. Un turist ateu ostil tainelor savura un ou fiert la micul dejun când fu întrebat de un alt turist:
- Ce a fost mai întâi, oul sau găina?
Omul nostru, surprins, dădu acest răspuns:
- Atât oul cât şi găina sunt tipuri eterne simbolizate de şarpele egiptean care se muşcă de coadă.
La care interlocutorul îi replică:
- Aţi înlocuit taina oului cu alta mai mare.

-II-

Pe vremea când obişnuiam să bat câmpii ca turistul ateu pomenit mai sus, i-am mărturisit unui vecin preot că resping tainele creştine. El mi-a spus cu blândeţe:
- Tinere, când vei căpăta mai multă experienţă, vei vedea că greşeşti.

Preotul vru să schimbe vorba, aşa că am insistat declarând ferm că nu admit ce dezorientează raţiunea.
- Tainele ne dezorientează raţiunea, hmm..., făcu el. Oare o simplă privire asupra lumii nu o dezorientează întotdeauna? Sunt multe lucruri pe care nu le înţelegem şi în loc să ne smerim, ne umflăm în pene. Acestei mândrii Religia îi opune taina. Religia se adresează sufletului, ea potoleşte în noi setea de sublim, de perfecţiune şi de infinit, ea are nevoie prin urmare de un limbaj la înălţimea idealurilor sale. Fără taine, Religia nu e Religie. Omul nu va venera ce e la nivelul lui. El îl acceptă pe Dumnezeu doar dacă-L ştie la mare înălţime, printre nori.

Contrariat de ce auzeam, am replicat cu argumente considerate atunci de mine ca solide, dar care astăzi îmi apar aşa cum sunt în realitate: inconsistente şi neconcludente.
Preotul sfârşi prin a-mi zice:
- Prietene eşti prea inflexibil, voi aştepta ca viaţa să te facă mai îngăduitor.

-III-

Am avut într-adevăr nevoie de timp pentru a înţelege că raţiunea e incompetentă în probleme religioase şi că teologii cunosc mai bine natura umană decât filozofii atei.

Înclinația spre divin e firească, veche, universală şi permanentă la om. Ştiinţa poate aborda supranaturalul? Nu! Ar fi bine ca ştiinţa să admită că sunt lucruri pe care nu le poate explica şi că e preferabil pentru ea să se limiteze la domeniul său specific.

-IV-

Abordăm universul nu cu modestia care ar trebui să ne plece capetele în faţa imensităţii sale, a organizării sale perfecte, ci cu aroganţă şi cu pretenţia că-l putem înţelege. Îl somăm pe Dumnezeu să ni se arate când I-am putea contempla lucrarea, când I-am putea simţi prezenţa în inimile noastre. Ca pedeapsă pentru semeţia de care dăm dovadă, Dumnezeu ne-a tulburat judecata.

Ateismul e un amestec eterogen de rebuturi filozofice şi din el nu înţeleg nimic nici cei care-l predică, nici cei cărora li-l predică. Absurdităţile detractorilor Religiei sunt mai de nepătruns ca adevărurile supreme şi refuzul lor de a crede în taine îi determină să facă greşeli aberante. Ei resping cultul, Religia, ei fac temenele în faţa unor principii bizare, ei consideră sfinte inexactități de gândire evidente, ei glorifică nestatornicia, ei nu scapă nicio ocazie pentru a-şi da importanţă. Pe mine comportamentul lor m-a adus pe calea credinţei. Pe cât de mult îl neagă ei pe Dumnezeu, pe atât de mult am ajuns eu să-L iubesc.

-V-

Tainele în Religie corespund instinctului mistic care e în firea noastră. Nu am vrea un Dumnezeu fără taine. Lumea însăşi ne-ar părea anostă, monotonă fără taine. Iată de ce nimic nu e mai răspândit printre oameni ca religiozitatea.

Predescu Virgil
  citeaza   raspunde

REFLECŢII PE MARGINEA CĂRŢII LUI RÉGIS DEBRAY „ELOGIUL FRONTIERELOR”

Frontierele nu sunt bine văzute. Să nu ne aşteptăm ca politicienii să le laude! Să nu ne aşteptăm ca speculanţii financiari, traficanţii de tot felul, intelectualii mercenari să-şi declare iubirea pentru ce le afectează interesele!

Cei săraci sunt cei care ar trebui să dorească cel mai mult demarcarea strictă a teritoriului. Singura lor avere e Ţara.

Orice sistem viu are un înveliş: copacul scoarţa, omul pielea, Naţiunea frontiera. Cojiţi scoarţa copacului, seva nu va mai circula, jupuiţi omul de piele, va muri, suprimaţi frontiera, Naţiunea se va stinge.

Unde nu sunt frontiere se ridică ziduri. O frontieră nu e un zid. Zidul împiedică trecerea, frontiera o controlează. La ce foloseşte o frontieră? Uneşte. Chiar şi în timpul unei petreceri de socializare cu colegii de servici trebuie închisă uşa.

Popescu Angela
  citeaza   raspunde

DIN NOU DESPRE FRONTIERE

Se vrea transformarea lumii într-un fel de seră climatizată artificial. Mediul perfect pentru omenire, susţin unii. Totuşi acest model nu funcţionează. Emanciparea individului lipsit de repere istorice, geografice, etnice şi morale e o iluzie.

Aşa-numitul progresism globalist a acutizat, încercând să se impună, nevoia omului de a aparţine prin legături de sânge unei colectivităţi mai mari ca Familia. E necesar să fim înrădăcinaţi, înscrişi în acelaşi cadru teritorial împreună cu cei de un Neam cu noi pentru a ne putea bucura de libertate personală şi politică. Altfel vom rătăci de colo colo ducând o existenţă subumană.

Să vedem lucrurile clar! Avem dreptul nu doar la alegere, ci şi să dăinuire, nu doar la libertatea de mişcare, ci şi la statornicie, nu doar la modă, ci şi la tradiţie. De fapt trebuie restaurată o întreagă parte a antropologiei omeneşti. Pentru a realiza aceasta se impune reabilitarea funcţiei ocrotitoare şi constructive a politicii.

Mitul desfiinţării frontierelor e falimentar. Statul nu trebuie să-şi piardă specificul istoric sau etnic pentru că ar transforma cetăţenia într-o simplă formalitate administrativă ca atâtea altele. Apartenenţa la o Naţiune nu e fictivă, de aceea cetăţenia care o însoţeşte nu trebuie bagatelizată sub pretextul apărării drepturilor omului.

La fel şi cu valorile. În numele luptei cu discriminările suntem pe cale să distrugem tot ce ne susţine Naţiunea şi să slăbim instituţiile care-i asigură protecţia. Rezultatul se vede: proliferarea nefirescului dublată de un relativism radicalizat.

Nu trebuie să construim o lume nouă, ci să recuperăm ce avea bun cea veche. Lumea veche era depozitara unei filozofii a măsurii, a ceea ce se cuvine, care lipseşte celei de acum. Se afirmă că înainte nu era bine, dar nici acum nu e. Trăiască deschiderea, răcnesc în cor susținătorii cosmopolitismului. Trăiască frontierele, răspundem noi calm.

Popescu Angela
  citeaza   raspunde

INSCRIPŢIE PE PIATRA DE HOTAR
de Geo Dumitrescu

„Cin' se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine…”
(Cântec popular)

Slav aş fi fost, de nu eram latin,
latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac -
dar a ieșit așa: să fiu român,
şi eu cu soarta asta mă împac!

Mi-au dat şi alții sânge şi cuvinte -
nisipuri galbene trecură-n zbor,
purtate-n vântul Asiei, fierbinte,
să-ngrașe primitorul meu ogor.

Şi din Apus, din Miazăzi, veniră
umane pulberi, umbre şi lumini,
cu bine şi cu rău mă vremuiră -
pe toate le-am sorbit în rădăcini.

Şi nu-i nimic străin - a'mele-s toate,
dator nu sunt: plătit-am cu prisos! -
că tot plătind uitucilor la rate,
cuțitul mi-ajunsese pân' la os!

Dar am rămas așa cum scrie-n carte -
priviți-mă, şi-o să vedeți ușor
ca nu-s asemeni nimănui în parte,
deși, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Sunt bucuros de oaspeți şi prieteni;
deschisă-i poarta, inima şi ea;
binevenit vei fi sub mândre cetini,
în munții mei, la caldă marea mea.

Îmi dai un sfat? Te-ascult cu luare-aminte.
O mâna de-ajutor îmi dai? Mulțam!
Dar nu cumva să-ţi bâiguie prin minte
ca asta-i Ţara cailor de ham!

Poftiți, deci, stați la masă, stați la soare ! -
un loc prielnic vă păstrez, amici;
v-aștept cu mintea plină, gându-n floare
(ca nu-i de lipsă fosforul pe-aici !...)

Întind spre toată zarea poduri bune:
primesc şi dau întregului Pământ;
nu-i gând viclean în mine să răsune,
dar nici stăpân nu caut: eu îmi sunt!

Învăţ, cântând sau nu, şi limbi străine,
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar mă gândesc de-asemeni că e bine
să mă pricep întâi şi-ntâi să-not!...

Şi, iată, sunt așa cum scrie-n carte -
priviți-mă, şi-o să vedeți ușor
că nu-s asemeni nimănui, în parte,
deși, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Că slav eram, de n-aş fi fost latin,
latin aş fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a ieșit așa: sa fiu român -
şi eu cu soarta asta mă-mpac!
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (15)

SOCIETATEA

Cinstea

-I-

Cinstea e îndeobște înţeleasă ca fiind îndeplinirea corectă a tuturor atribuțiilor sociale. Ea e importantă mai ales în activitățile profesionale. Practicarea în mod scrupulos a unei meserii cu scopul de a fi utili în primul rând celorlalți e o obligație morală.

Munca bine făcută fiind o îndatorire și cerând probitate presupune respect de sine. Existenţa respectului de sine îl va face pe funcționarul public să fie integru, pe scriitor să dea formă artistică doar ideilor nobile şi sănătoase, pe producător să folosească procedee comerciale ireproșabile ş.a.m.d.. Pe scurt respectul de sine îi va determina pe cei care-l au să contribuie cât mai mult la binele general.

Cinstea ne impune totodată sinceritate absolută în cuvinte şi gânduri. Să minţim din interes e josnicie. Să minţim ca să nu ne asumăm faptele sau gândurile e laşitate. Anticii disprețuiau atât de mult fățărnicia că n-o tolerau decât la sclavi.

-II-

Lipsa de onestitate începe chiar de la noi. Recurgerea la justificări când e vorba de greșelile noastre, la iluzii sau la prejudecăți când e vorba de greșelile altora e un mod de a ne înșela conștiința. — „Îmi voi răni prietena, ne spunem, dar e spre binele ei.” — Dacă nu ne-am minţi, am recunoaște c-o facem din ranchiună.

E apoi falsitatea din jurul nostru. Numeroşi oameni se comportă ca actorii, adică poartă pe față o mască pe care şi-o scot după ce şi-au terminat de jucat rolul. E în ce-i privește o ipocrizie mondenă care constă în calcularea gesturilor, în afișarea unei anumite expresii a feței, în simularea unor calități inexistente. Puțini vor să se arate cum sunt, deși le-ar folosi. Nimic nu e mai frumos ca un suflet care nu se teme să se lase ghicit, ca ochii care privesc viaţa fără ca pleoapele să li se plece pentru a ascunde secretele gândurilor.

-III-

Prezentarea ca adevărate a unor lucruri neadevărate ne complică existenţa. Să ceri să i se spună cuiva că lipseşti când nu vrei să-l primeşti poate avea urmări supărătoare, cu toate că la prima vedere nu înseamnă nimic. Astfel de inconveniente sunt de temut mai ales când e vorba de farse sau de povești inventate pentru a ieși dintr-o încurcătură.

Mai delicat e când minciunile sunt spuse pentru a comunica cu menajamente o veste dureroasă. Darea unei aparenţe înşelătoare realităţilor pare în unele împrejurări o dovadă de compasiune. Să nu uităm totuşi de consecinţe. Evident că nu putem ignora sensibilitățile. Însă cu tact, cu bunătate, cu înțelegere lucrurile pot fi înfățișate aşa cum sunt. Pentru atenuarea suferinței provocate de aflarea a ceva rău, vorbele de mângâiere sau de îmbărbătare sunt de preferat amăgirii.

Denaturarea adevărului e periculoasă şi gravă. Cuvântul e mai mult decât un mijloc de comunicare. Depindem el, rezistăm prin el. Să nu mistificăm, să nu măsluim acest instrument.

-IV-

Sinceritatea nu ne obligă să spunem totul, îndeosebi ce nu ni se cere să spunem. Remarcaţi că oamenii rău intenționați sunt indiscreți. Folosind prudența, vom evita să rănim sau să supărăm fără să mințim.

Sunt femei care fabulează ca să aibă subiecte de conversație. Această predispoziție pentru născociri, pentru înflorituri e urmarea ingeniozității lor naturale care e rudă bună cu duplicitatea. Şi cât le-ar fi de necesară francheţea pentru a scăpa ele şi semenele lor de un stigmat străvechi! Suntem într-adevăr atât de profund impregnaţi de prejudecata că femeile nu pot fi leale că am ajuns să dăm cu greu crezare spuselor lor. Femeia care în raporturile sociale, afaceri, prietenii nu minte niciodată, care nu exagerează nimic, care repetă o frază textual fără să-i modifice o silabă va fi respectată şi situaţia sa, modestă sau nu, se va consolida. Înaintea oricăror revendicări, doamnele şi domnişoarele ar face bine să solicite cu dovezi în sprijin dreptul la încredere.

Viclenia e folosită de unele femei ca să-şi stăpânească Familia şi de unele tinere ca să se sustragă autorităţii. Eroare gravă! Subterfugiile provoacă iritare când sunt date în vileag. Fie că e vorba de copii, de părinţi, de soţ o femeie va avea întotdeauna de câştigat, dacă nu recurge la tertipuri nedemne de ea. O influență clădită pe înșelăciune nu durează.

-V-

Educația ar trebui să le dea tinerelor mândria sincerității. E necesar să le facem să deteste micile manevre şi să le demonstrăm ce pierd din cauza lor. Îmi amintesc de două surori adolescente certate de mama lor pentru o greșeală oarecare. Cea mică încerca zadarnic să se dezvinovățească, pe când celei mari îi fu de ajuns să spună că la mijloc e o greşeală. Multă indignare din partea celei mici: „Pe ea o crezi şi pe mine nu! — Sora ta nu m-a minţit niciodată”, răspunse simplu mama. Impresia produsă de întâmplarea relatată mai sus asupra fetei abia trecute de vârsta copilăriei a fost atât de intensă, atât de umilitoare, că mult timp după aceea încă mai vorbea de ea.

Să nu scăpăm din vedere nici de posibilitatea angajării involuntare pe căile ce duc la respingătoarea ipocrizie sistematică. Abilitatea nu e infailibilă, buna-credință și echitatea sunt mult mai eficiente ca ea. În plus sforăriile zise feminine sunt privite în general cu o îngăduință cam dispreţuitoare. Femeilor li se scuză lipsa de sinceritate fiindcă sunt considerate lipsite de energie şi de sentimentul onoarei. Cine e dispusă să nu fie întotdeauna perfect loială ar face bine să nu nesocotească o asemenea ruşine.

-VI-

Indiscreţia e o formă de necinste. Secretul care ne e încredinţat nu ne aparţine. Secretul care nu ne e încredinţat nu ne aparţine nici el. Să divulgăm ce ni s-a spus sau să aflăm ce nu ni s-a spus e hoţie.

Nevoia de a ne da importanţă sau de a stârni interesul ne face uneori să dezvăluim ce se cere trecut sub tăcere. Un cuvânt indiscret e ca un glonţ tras la întâmplare, se pierde în vânt sau răneşte grav. Multe femei, excelente de altfel, nu bănuiesc răul făcut de flecăreala lor. Cine are secrete importante ar face bine să le păstreze pentru sine.

Lingușirea e tot o formă de necinste. Faptul că lipsa de politeţe e penibilă nu ne obligă la o atitudine elogioasă nesinceră. Atunci când o persoană e demnă de admirat, să nu ne zgârcim cu laudele. Complimentele sincere ne-o vor face prietenă. Atunci când o persoană nu ne place, să nu o ridicăm în slavă. Complimentele fără acoperire ar putea-o face să creadă că e ironizată.

-VII-

Fără cinste, fără echitate nu există simpatii durabile, pentru că nu au o bază solidă. Fără cinste, fără echitate valoarea unui om nu poate fi apreciată, pentru că nu se poate ști dacă e reală sau nu.

„Am spus adevărul în fiecare zi, prietenă a zeilor”, scrie pe un mormânt roman din antichitate. E un epitaf extrem de grăitor prin scurtimea sa.

Popescu Angela

Celelalte articole din seria "Rânduri pentru domnişoare" le puteţi găsi aici sau la adresa: tineriptromania.blogspot.com/
  citeaza   raspunde

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (7)

Păcatul strămoșesc

-I-

Admitem apariţia unui spic dintr-un bob de grâu, a unui stejar dintr-o ghindă şi în general existenţa concretă a firii deoarece simțurile nu ne permit să ne îndoim de ele.

Or tradiția, ochiul secolelor trecute, ne spune că primii oameni au fost un bărbat şi o femeie făcuţi de Dumnezeu împreună cu toate câte sunt.

Ştiința respinge creaţionismul. Fiindcă nu reuşeşte să-l cuprindă într-o formulă matematică, ea îl neagă. E incontestabil, în ce-o priveşte, că nu poate dovedi contrarul sau găsi o altă soluţie cât de cât satisfăcătoare.

-II-

Iniţial păcatul strămoşesc m-a nedumerit. Eram surprins că Dumnezeu nu i-a împiedicat pe Adam şi pe Eva să greşească şi că-i pedepseşte pe copii pentru ce au comis părinţii. Mi se părea că-I lipseşte fie preştiinţa, fie bunătatea. Vedeam aşadar nişte contradicții în felul cum e concepută Divinitatea. Iată de ce nu am dat dovadă de religiozitate de la bun început.

Cu timpul mi-am schimbat felul de a gândi. Neputând pune la îndoială nici existenţa lui Dumnezeu, nici existenţa relelor din lume, am căutat în cercetarea omului un răspuns la nedumeririle mele referitoare la dogmă. Aşa am ajuns la o cunoaştere care a modificat aspectul problemei şi m-a făcut s-o privesc altfel.

-III-

Dumnezeu i-a dat omului libertate. Esenţa omului e voinţa sa neîngrădită. Libertatea admisă permite răsplata sau pedeapsa. Omul răspunde deci pentru purtarea sa şi sancționarea vinovatului e consecinţa dreptății divine care nu exclude mila.

Să recunoaștem că doar Sfânta Scriptură ne arată exact cauza nenorocirilor noastre. Ce ne face să suferim e într-adevăr aici şi nu contrazice Biblia. Depindem unii de alţii. Faptele părinților se răsfrâng asupra copiilor. Istoria nu e decât o enumerare a ceea ce li s-a întâmplat Popoarelor ca urmare a comportamentului lor şi al predecesorilor lor.

Predescu Virgil
  citeaza   raspunde

BĂTĂLIA DE LA STALINGRAD, U.R.S.S. (1942 – 1943)

Generalități

Bătălia de la Stalingrad, din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, e considerată cea mai sângeroasă confruntare militară din istoria omenirii. Din totalul de aproximativ 2.000.000 de oameni scoși din luptă, 841.000 au fost soldați ai Axei şi 1.130.000 sovietici.

Planul Albastru (Ofensiva germană de vară din sud)

Fall Blau (Planul Albastru) a fost pus în practică începând din 28.06.1942. Hitler voia să oprească aprovizionarea sovietică pe Volga şi să captureze câmpurile petroliere din Caucaz, vitale U.R S.S.-ului. Sarcina atingerii obiectivelor a fost încredințată Heeresgruppe A (Grupului de Armate A) şi Heeresgruppe B (Grupului de Armate B).

Heeresgruppe A (Grupul de Armate A), comandant mareşal Wilhelm List, era compus din Panzerarmee 1 (Armata 1 Tancuri) şi Armata a 17-a şi înainta spre sud în direcția Groznâi, Caucaz.

Heeresgruppe B (Grupul de Armate B), comandant mareşal Fedor von Bock apoi mareşal Maximilian von Weichs, era compus din Panzerarmee 4 (Armata 4 Tancuri) şi Armata a 6-a şi înainta spre Stalingrad.

Românii au participat la operații în subordinea Heeresgruppe B (Grupului de Armate B) cu Armata a 3-a şi cu Armata a 4-a. Cele două armate aveau împreună 228.072 oameni.

Armata a 3-a Română, comandant general Petre Dumitrescu, era compusă din 11 divizii şi a preluat un sector de front lung de 110 km la vest de Stalingrad pe brațul de nord al Cotului Donului.

Armata a 4-a Română, comandant general Constantin Constantinescu-Claps, era compusă din 4 divizii şi a preluat un sector de front lung de peste 200 de kilometri la sud de Stalingrad în stepa Calmucă.

Problemele trupelor române au fost efectivele insuficiente pentru spațiile imense pe care trebuiau să le apere şi dotarea precară.

Operaţiunea Uranus (Contraofensiva sovietică de iarnă)

În toamna anului 1942, Stavka (Comandamentul Suprem al Armatei Roşii) decide declanșarea unei ofensive majore în partea de sud a frontului. Operaţiunea a fost numită Uranus şi forțele implicate inițial reuneau 15 armate cu un total de 1.100.000 de oameni, 800 de tancuri, 13.400 piese de artilerie şi 1.000 de avioane.

Operațiunea Uranus, concepută ca o dublă mişcare de prindere în clește, viza încercuirea forțelor Axei din „Punga de la Stalingrad”, în mare Armata a 6-a Germană, părți din Panzerarmee 4 (Armata 4 Tancuri) şi elemente aparţinând trupelor române, ungurești şi italiene.

Pe 19 noiembrie 1942 la ora șapte şi douăzeci dimineața 3.500 de tunuri sovietice deschid focul asupra poziţiilor Armatei a 3-a Române la nord-vest de Stalingrad.

Ofensiva terestră a Frontului de Sud-Vest (Grupul de Armate Sud-Vest) al Armatei Roşii începe la ora opt şi cincizeci dimineața. Armata a 5-a de Tancuri, Corpul 4 Tancuri şi Corpul 3 Cavalerie de Gardă sovietice atacă pozițiile românilor. Trei divizii româneşti au fost nevoite să se retragă. Până seara trupele sovietice au respins Armata a 3-a Română, au capturat 27.000 de prizonieri şi au rupt frontul.

Comandantul Heeresgruppe B (Grupului de Armate B), mareşalul Maximilian von Weichs, înţelege imediat pericolul de moarte reprezentat de penetrarea dușmană în dispozitiv şi ordonă un contraatac imediat pentru a restabili situaţia.

Pe 20 noiembrie 1942, la ora opt dimineaţa, Frontul Stalingrad (Grupul de Armate Stalingrad) al Armatei Roşii intră în luptă la sud de oraş împotriva Armatei a 4-a Române şi a
Panzerarmee 4 (Armatei 4 Tancuri) Germană. În timp ce Armata 65 Sovietică lovește pozițiile Corpului 11 German, Armata 51 Sovietică atacă Corpul 6 Român. Apoi la ora zece dimineaţa Armata 57 Sovietică se alătură atacului. Profitând de confuzia provocată printre
germano-români Corpul 4 Mecanizat şi Corpul 13 Mecanizat fac câteva breşe.

Pentru a astupa aceste breșe, germanii trimit în luptă Divizia 29 de Tancuri, singura rezervă existentă, care provoacă pierderi serioase pe flancul stâng al sovieticilor.

Pe 22 noiembrie 1942 cele două brațe ale cleștelui sovietic converg spre Kalaş. Kalaş e slab apărat de trupe germane de intendență şi de aprovizionare. Corpul 4 Tancuri al Frontului Stalingrad (Grupului de Armate Stalingrad), venind dinspre nord-vest, face aici joncțiunea cu Corpul 4 Mecanizat al Frontului Stalingrad, venind dinspre sud. Încercuirea Stalingradului, unde se aflau Armata a 6-a Germană şi o parte din unitățile române, e completă. Vreo 200.000 de germani şi români sunt prinși în cursă într-un spaţiu orientat nord-sud lung de 50 km şi lat de 40 km.

Comentarii

Înfrângerea de la Stalingrad a tensionat relațiile româno-germane, pentru că militarii români au fost făcuţi vinovați de situaţia tragică a Armatei a 6-a Germane. În realitate românii au luptat ca la Mărășești, au suportat bombardamente de artilerie de o duritate extremă şi au fost atacați de mase mari de tancuri care au trecut efectiv peste ei, fiindcă nu aveau armamentul necesar pentru a riposta.

Cel mai îndârjit acuzator al românilor a fost mareșalul Manstein. Într-o scrisoare de răspuns la acuzaţiile mareșalului Manstein, mareșalul Ion Antonescu spune că a trimis avertismente repetate OKW-ului (Comandamentului Suprem al Armatei Germane) cu privire la pregătirile de ofensivă făcute de trupelor sovietice în apropierea Stalingradului, că a cerut întărirea frontului defensiv cu trupe, armament şi muniţie, că a dovedit ineficiența rezistenței liniare statice şi că nu s-a luat nicio măsură. Mareșalul Manstein a fost nevoit să recunoască vina comandamentului german şi să laude "serviciile aduse cauzei comune de către România".

Generalul von Hauffe afirma într-un raport despre operațiile din sectorul Armatei a 3-a Române "că de la 19 la 27 noiembrie, trupele române, s-au luptat cu vitejie şi au făcut sacrificii eroice", iar generalul Hans Doerr, fost şef al detașamentului de legătură cu
Armata a 4-a Română în timpul bătăliei de la Stalingrad scria: "Prăbușirea frontului român la
Cotul Donului şi în Stepa Calmucă este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngâmfare dădea aliaților misiuni cărora nu le puteau face faţă".

La Stalingrad am primit o lovitură grea. Armata a 3-a Română si Armata a 4-a Română au pierdut împreună 155.010 oameni, dar au provocat inamicului pierderi cel puţin la fel de mari ca ale lor.

Tomescu Ionuț (Toio)

Surse:
1. ro.wikipedia.org/
2. jacqueline-devereaux.blogspot.ro/
3. www.istoria.md/
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (16)

SOCIETATEA

Milostenia

-I-

Milostenia e o îndatorire şi presupune iubire de oameni. Iubirea de oameni e însă de neconceput fără dreptate. Am primit în viaţă mai mult decât am meritat. Am făptuit răutăți şi nu toate au fost pedepsite. Ni s-a făcut bine şi nici nu am observat. E drept prin urmare să le răspundem celorlalţi la bine cu bine şi să le iertăm la rândul nostru greșelile.

Iată definiția pe care o dă filozoful Leibnitz iubirii de oameni: „Să-i iubești pe ceilalţi înseamnă să te bucure fericirea lor şi să te doară suferința lor.”

-II-

Nimeni nu ne poate obliga să fim sensibili la fericirea sau la suferința altora. Totuşi o viață trăită fără să ne pese de semenii noștri e o viață la fel de blamabilă ca aceea a slugii din parabolă care îşi îngroapă banul de aur în loc să-l valorifice. Sunt în noi forțe cum ar fi inteligența, inima care nu ne-au fost date pentru a rămâne nefolosite sau pentru a ne folosi doar nouă.

Unii pretind că nu au ocazia să facă bine. Le-am putea răspunde că ar fi de ajuns să privească în jur. Au nevoie de serviciile noastre Familia, prietenii, necunoscuții chiar. Putem schimba zilnic în bine situaţia cuiva. Cine e util şi altora are parte de bucurii durabile, pentru că împărtășește trăirile celor pe care-i ajută.

-III-

Cuvântul „bucurii” să nu ne facă nerealiști. Recunoștința e rară. Înțelegerea perfectă a intențiilor noastre şi mai rară. Ce ne va merge cu adevărat la inimă va fi sentimentul că ne aducem contribuția la afirmarea binelui. El a făcut posibile nenumărate fapte bune care au ușurat povara de nevoi şi de griji de pe umerii multora.

Nu avem dreptul să spunem: „Nu are rost. Ce pot face e prea puţin.” Un viitor senin se obţine prin progrese realizate în timp ca urmare a acumulării de eforturi aparent lipsite de însemnătate sau de rezultate. Gândurile bune, faptele generoase nu se pierd, cu toate că uneori nu li se văd efectele.

-IV-

Oricare ne-ar fi condiţia sau vârsta, învățătura sau ignoranța, bogăţia sau sărăcia, putem nutri ambiția de a fi drepți şi buni. O astfel de ambiție e deosebit de tonică pentru noi înşine,
dându-ne un țel superior intereselor sau satisfacțiilor personale. Să trăim doar pentru noi e meschin. Să ne cultivăm grădina, dar să dărâmăm zidurile din jurul ei ca aceia care au nevoie de sprijinul nostru să poată intra.

În zilele noastre cuvântul altruism tinde să înlocuiască cuvântul milostenie, deşi are defectul că exprimă prea formalist capacitatea de a ne identifica cu ceilalţi. Aceia pe care cuvântul milostenie îi deranjează consideră că el exprimă inegalitatea. În realitate milostenia e iubire, adică suprema egalitate a sufletelor.

-V-

Sunt ființe predispuse firesc să se gândească mai mult la ceilalţi decât la ele. Când o asemenea înclinație nu e spontană, poate fi dobândită. Să adăugăm că milostenia nu se limitează la a dărui. Adevărata milostenie e sufletul existenței. Ea se aplică tuturor împrejurărilor, ea repară lucrarea răului prin aceea a binelui, ea inspiră o gingășie care face nedureroasă pansarea rănilor, ea adaugă îndatoririlor obligațiile voluntare. O persoană milostivă nu doar respectă viaţa semenilor săi, ci chiar şi-ar da viaţa pentru ei. Femeile practică acest gen de eroism în ciuda slăbiciunii lor fizice. Cutezanța de care ele dau dovadă în situații dificile e atât de obișnuită, că nu surprinde pe nimeni.

Câte nu au făcut femeile în teribilul an 1944 pentru a atenua ororile războiului! O doctoriță a împiedicat expedierea într-un lagăr din U.R.S.S. a soldaților răniți din spitalul unde se afla şi bunicul meu lovit în piept de un glonț în timpul luptelor din nordul Moldovei. Bunica unei prietene, infirmieră participantă la toată Campania din Est, a cerut imediat după Actul de la 23 August să fie trimisă în regiunea Karaganda din R.S.S. Kazahă pentru a-i ajuta pe prizonierii de război români aflați acolo. Ceea ce ea le-a adus a fost mai ales mângâierea regăsirii cuiva din Patrie. Faptul de a le spune acelor necunoscuți „Sunt româncă”, de a le vorbi în românește de Ţară, de a le trata după puterile ei bolile a fost un act de supremă milostenie.

-VI-

Învățătura dată neștiutorilor e la fel de importantă ca mâncarea dată flămânzilor, fiindcă e cât se poate de adevărat că omul nu trăiește doar cu pâine. În jurul nostru vom găsi întotdeauna pe cineva care să aibă nevoie de hrană pentru minte şi suflet. Cunoștințele noastre, înțelepciunea noastră pot fi folositoare altora şi avem obligaţia să li le oferim fără rețineri. Darul pentru minte şi inimă e prioritar. La moartea unei femei meritoase, cei care au cunoscut-o spuneau emoționați: „Ce se va întâmpla cu noi? Eram toţi săracii ei.”

-VII-

Milostenia ne cere să facem bine inclusiv celor de care avem motive să ne plângem. Ea e mai puţin rigidă ca dreptatea, care ne determină să-l lăsăm pe rău să-şi primească pedeapsa meritată. „Dacă-i abandonăm pe răi, ei vor deveni mai răi”, spunea filozoful Platon. Pe acest principiu, transformat în poruncă de creștinism, se bazează orice regenerare socială. Nu există om care să nu poată fi făcut mai bun cu tact, cu blândețe, cu înțelepciune. Când răul ne-a fost făcut nouă, iertarea e cea mai admirabilă formă a milosteniei, pentru că înfrânge în noi trufia.

Simpla iertare poate fi amestecată cu o cantitate oarecare de resentimente. Scopul ar fi să ne purtăm omenește cu dușmanii, pentru că să-i iubim efectiv nu e posibil. Afecțiunea e un sentiment, nu o putem impune inimii. Ilustrativă pentru ce am spus e poezia lui Victor Hugo „După luptă”. Pe câmpul acoperit de cadavre un muribund striga „Apă!”. Un ofițer însoțit de un soldat, care treceau călare prin apropiere, l-au auzit. Ofițerul, tatăl poetului, îi întinde plosca sa soldatului ca s-o dea rănitului. În timp ce soldatul se apleca pentru a-l ajuta să bea, rănitul se ridică în capul oaselor şi trase cu pistolul în ofițer. „Lasă-l totuşi să-şi potolească setea”, spuse ofițerul, deşi glonțul trecuse atât de aproape de el că-i smulsese pălăria de pe cap.

Popescu Angela
  citeaza   raspunde

UNIRE PENTRU TOTDEAUNA

1 august 1917

Draga mea,

Nu mai stau într-o tranșee plină de praf ci pe un pat curat de spital. Ieri pe la prânz am primit ordin să atacăm o poziție inamică. Pentru a ajunge la ea a trebuit să evităm obuzele, gloanţele şi să ne croim drum prin sârma ghimpată.

La vreo cincizeci de metri de poziţia pe care o atacam un glonţ m-a lovit în abdomen. M-am prăbuşit zvârcolindu-mă de durere. Sanitarii m-au luat şi m-au dus la spital.

Spitalul e într-o fostă şcoală pe jumătate arsă. Aici mi s-a spus că glonţul mi-a distrus ficatul şi că nu mai am mult de trăit.

Vă sărut pe tine şi pe copii. Nu plânge! Moartea celui care a luptat pentru Patrie nu e cu adevărat moarte ci opusul ei. O astfel de moarte învinge moartea şi-i dă un sens pe care altfel nu l-ar avea.

Locotenent Amariei Dumitru, Regimentul 42

9 august 1917

Draga mea,

Îţi scriu ca să-ţi spun că nu mai întorc acasă. Te rog nu plânge, fii tare.

În timpul ultimului atac o schijă mi-a retezat braţul stâng şi rana mi s-a infectat. Medicii spun că mai am doar câteva zile de trăit. Când vei primi scrisoarea mea probabil că voi fi mort.

Spun-le copiilor că mi-am făcut datoria şi când vor fi mari îndeamnă-i să urmeze o şcoală militară.
Vom avea o Ţară mare, frumoasă şi bogată şi va trebui s-o apărăm.

Te iubesc. Am fost atât de fericiți împreună! Mă alină gândul că ne vom revedea cândva în rai. Atunci eu nu voi mai muri şi tu nu vei mai plânge. În ultimele mele clipe îţi voi rosti numele.

Rămâi cu bine!
Dumnezeu să vă ajute pe tine şi pe copii.

Soldat Culea Petre, Regimentul 35

Ei au luptat şi au murit ca să fim uniţi.
Să le cinstim memoria reîntregind Ţara.
Unire acum, unire pentru totdeauna.
TRĂIASCĂ ROMÂNIA!
  citeaza   raspunde

DESPRE SUBMINARE

Pentru subminarea unei Ţări se acționează în următoarele direcții:
1. DEMORALIZAREA poporului şi dezagregarea lui;
2. DICREDITAREA autorităților;
2. NEUTRALIZAREA populației pentru a o împiedica să-şi apere spontan interesele naționale.
Se realizează aceasta astfel:
− se terfelește tot ce e bun în Ţara respectivă;
− conducătorilor li se distruge reputația şi sunt supuși disprețului;
− se răspândește discordia printre oameni;
− sunt ridiculizate istoria, Religia majorității şi tradițiile.
La întrebarea dacă Ţara noastră e supusă unor asemenea acţiuni trebuie să-şi răspundă singur fiecare şi mai ales să aibă grijă fiecare ca nemulțumirile proprii să nu-l transforme fără voia sa în unealta celor care nu ne vor binele.

Tomescu Ionuț (Toio34)
  citeaza   raspunde

JURNALISTUL

Aceia care sunt conştienţi de pericolele dezinformării se înverşunează să denunţe matrapazlâcurile din trusturile mass-media. E drept că nici neglijenţa sau delăsarea unor jurnalişti nu contribuie la transmiterea adevărului. Dar problema nu e aici. Sursa răului e în altă parte şi e adesea ascunsă. Statele, superstatele care sunt multinaţionalele şi anumite comunităţi de interese exercită prin presă o influenţă nocivă asupra unui public pe care „cultura” modernă îl condiţionează să consimtă orice. Prin urmare ar fi bine să-i ajutăm pe cei care lucrează în presă să devină conştienţi de responsabilitatea lor.

Jurnalistul manevrează un material extrem de sensibil. Trebuie deci să fie un om de încredere ca medicul care se ocupă de sănătatea noastră, ca savantul care lucrează cu substanţe periculoase sau ca soldatul care ne apără. Statutele deontologice, dacă mai există, nu folosesc la mare lucru, pentru că nu conţin sancţiuni. Ar fi bine ca ziariştii să-şi creeze un consiliu de ordine după modelul medicilor sau al avocaţilor, să depună un jurământ şi să se declare ei înşişi pasibili de pedepse când greşesc.

Asta nu ar proteja doar publicul care merită adevărul, ci şi pe gazetari ferindu-i de confraţii lipsiţi de scrupule şi de patronii care le pretind articole senzaţionale, rapide, aproximative, complezente ori mincinoase. Chiar corifeii ar fi constrânşi să-şi modereze exigenţele, dacă ar avea de-a face cu o breaslă unită şi respectată.

Înţeleg însă că toate acestea nu se pot scrie decât la modul condiţional. Cine îi va da profesiunii de jurnalist impulsul virtuţii?

Tomescu Ionuț (Toio34)
  citeaza   raspunde

PATRIA

Patria nu e cosecinţa unui contract, a unei tocmeli. Nu suntem români pentru că aşa ne-am învoit. Patria e un mediu social şi cultural natural sau, ceea ce e acelaşi lucru, istoric. Principala sa caracteristică e naşterea. Nu ne alegem Patria aşa cum nu ne alegem părinţii. Ne-am născut români aşa cum ne-am născut Popescu sau Ionescu. E un fenomen ereditar. Totul ţine de sânge şi de legăturile de rudenie. Sângele, legăturile de rudenie sunt indestructibile şi nu se pot renega.

Principiul ereditar e esenţial. Aşa ne-o sugerează cuvântul Patrie (pater = tată), aşa reiese din cuvântul Naţiune (natio = naştere). Patria ne asigură resursele necesare existenţei noastre ca Popor şi ne e cămin. Datorită Patriei am fost, suntem şi vom fi. Pentru viaţa pe care ea ne-o dă îi suntem datori cu viaţa noastră. România nu e o adunătură de indivizi mânaţi de aceleaşi interese, ci un corp de Familii înrudite.

Cu siguranţă Patria trebuie să fie dreaptă. Dar nu asta e problema când e vorba de practicarea patriotismului, ci fiinţa Patriei, viaţa sau forţa ei. E aberant să te tot plângi de sărăcie, de nedreptate sau de orice altceva dacă nu faci nimic pentru Patrie. Ne iubim părinţii pentru că sunt părinţii noştri independent de calităţile lor. Ne vom iubi Patria chiar dacă nu e aşa cum am dori-o. Părinții pot greşi, îi cinstim. Patria ne dezamăgeşte, o vom apăra. Dreptatea nu va avea nimic de pierdut din asta. Fără o Patrie reîntregită şi liberă, sau pur şi simplu fără o Patrie, dreptatea nu e decât un vis.

Predescu Virgil
  citeaza   raspunde

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (8)

Credinţă, raţiune, simţire

-I-

Am considerat mult timp raţiunea infailibilă. Imposibilitatea de a demonstra ceva fără ea sau contra ei mi se părea un argument imbatabil. Apoi, cugetând, am constatat că nu dădusem răspunsuri la unele întrebări cum ar fi: Ce e raţiunea? E o aptitudine? Poate da singură verdicte valabile?

Mi s-a spus la orele de filozofie din liceu că raţiunea nu e doar capacitatea minţii noastre de a judeca, ci şi o însuşire a sufletului ca sensibilitatea sau voinţa. Mă aflam deci în faţa unei treimi psihice ale cărei părţi erau diferențiate pentru analiză, dar care formau de fapt un tot indivizibil.

-II-

Personal cred că sufletul îşi are instinctele sale asemenea corpului. Ele provin din simțire fiind într-o oarecare măsură prelungirea rațiunii, partea ei înaripată. Datorită lor vedem adevăruri ce altfel ne-ar rămâne ascunse şi suntem feriți de pericole ce nu ne pot fi semnalate de gândire.

Abordarea marii probleme a apariției omului şi a destinului său numai cu raţiunea rece echivalează cu aruncarea în luptă a unui soldat pe jumătate înarmat. Am fi lipsiţi de cea mai bună armă, fiindcă sentimentul ne arată direcția de urmat, ne conturează țelul înainte de a-l întrezări. Ar fi o nebunie să nu-i folosim flacără şi lumina.

-III-

Un adevărat filozof gândește şi cu mintea, şi cu inima. El îşi construiește sistemul
bazându-se pe sinele său, pe Neamul său, pe pământul Ţării, pe vii, pe morți. El se raportează permanent la Dumnezeu, principiu, sprijin şi regulă a oricărui concept. Căutarea adevărului cu un suflet schilodit e de neînţeles.

Raţionalismul pretinde Religiei să-şi dovedească adevărurile pe care le predică. Există un singur fel de cunoștințe, spune el, cele al științei, iar fundamentele credinței nu sunt admisibile fără confirmare experimentală sau rațională. Timpul m-a ajutat să văd ce greșeală enormă e contestarea importanței sentimentului în cunoaștere.

-IV-

Sufletul înclină spre credinţă, dar nu poate ajunge la ea fără smerenie, susțineau teologii din Evul Mediu. În acea epocă aşa-zis întunecată firea umană era mai bine cunoscută ca acum. Nulla ratio si non sit oratio (Nu există raţiune fără rugăciune) se spunea pe atunci, ceea ce înseamnă că raţiunea se rătăceşte dacă nu se înclină în faţa unui principiu superior ei.

Raţiunea din zilele noastre, concepută ca ruptă de Dumnezeu, de tradiții, de pământul natal, e contrarul rațiunii superioare de altădată care medita rugându-se. Ea nu e decât zeificarea eului în marea lui diversitate şi cum raţiune pentru fiecare e propria raţiune, nu a altuia, e uşor de constatat ce dezordine rezultă de aici.

-V-

Creștinii nu resping raţiunea, ci numai folosirea sa exclusivă în căutarea adevărului. Ei apreciază că sunt două feluri de cunoaştere, una la care se ajunge prin raţiune şi una la care se ajunge prin credinţă.

Neavând nici timp, nici posibilitatea să verificăm cunoștințele pe care le primim de la alţii, le luăm de bune. În afară de fizicieni, câți pot, de exemplu, să-şi dea seama de raporturile exacte dintre energie, masă şi viteza luminii? În afară de astronomi, câți au motive serioase să considere că galaxiile se îndepărtează unele de altele? Drept urmare putem spune pe bună dreptate că învăţarea cere la fel de multă credinţă ca Religia.

-VI-

E o dovadă de trufie să se pretindă că nu e nevoie să se țină cont de tradiții. Înfrânarea voluntară, supunerea la reguli cărora timpul le-a confirmat utilitatea e cel mai bun mod de exercitare a rațiunii.

Temperarea în gândire e justificată de propriile noastre reflecții şi de realitate. Cine are o judecată mai echilibrată, cel care nu acceptă nicio limită, nicio superioritate, nicio măsură sau cel care, convins de cunoașterea propriilor limite, de experiența vieții, de puterea necunoscutului, ţine cont de tradiții, de taine, de influența religioasă?

-VII-

E evident că sunt o mulțime de lucruri mai presus de înțelegerea noastră. Totuşi ne grăbim să știm, să legăm vizibilul de invizibil, materia de spirit. Credința e o necesitate a minții noastre, o nevoie a inimii noastre. Să crezi înseamnă să te bizui pe Dumnezeu, înseamnă pace sufletească într-o stare de spirit superioară, înseamnă să trăieşti un fel de viaţă supranaturală. Dovadă e faptul că Religia a apărut spontan peste tot unde a existat o societate umană.

Am văzut că raţiunea şi simțirea corespund unor nevoi la fel de mari, cea de a gândi şi cea de a crede. Aceste două facultăţi se completează reciproc fără a se exclude una pe alta.

Când raţiunea se trezește, ne ispitește cu bețiile şi cu atracțiile ei eclipsând simţirea. Mai târziu aceasta din urmă se manifestă la rândul său reintrându-şi în drepturi. Încercările vieții dau naștere unor cerințe pe care raţiunea nu le poate satisface şi provoacă o schimbare morală în urma căreia sentimentul religios devine preponderent.

Predescu Virgil
  citeaza   raspunde

PATRU LUMÂNĂRI
Autor necunoscut

Era în seara de dinainte de Crăciun. Patru lumânări ardeau sub icoana lui Iisus. Era atât de linişte în încăpere că se putea auzi ce vorbesc.

Prima lumânare spuse: „Eu sunt Credinţa! Lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de Biserică. Nu are rost să mai ard multă vreme.” Abia termină Credinţa de vorbit că o boare o stinse.

A doua lumânare spuse: „Eu sunt Pacea! Nimeni nu reuşeşte să mă ţină aprinsă. Mă voi stinge.”
Şi flacăra Păcii începu să se micşoreze apoi se stinse complet.

Tristă, a treia lumânare zise la rândul ei: „Eu sunt Iubirea! Nu am destulă forţă să luminez. Oamenii au devenit egoişti şi nu îşi mai iubesc aproapele.” Şi fără să mai aştepte Iubirea se stinse şi ea.

Un copil intră şi văzu cele trei lumânări stinse. „De ce v-aţi stins?”, întrebă copilul şi începu să plângă.

Atunci, a patra lumânare, cea care rămăsese aprinsă, luă cuvântul: „Nu-ţi face griji, câtă vreme flacăra mea va lumina, vom putea aprinde din nou celelalte lumânări. Ştii, eu sunt Speranţa!”

Cu ochii încă plini de lacrimi, copilul luă lumânarea Speranţei şi una câte una le reaprinse pe toate celelalte.

Speranţa să nu se stingă niciodată în inimile noastre ca să putem ţine aprinse flăcările Credinţei, Păcii şi Iubirii.
  citeaza   raspunde

Raspunde Varianta pentru tiparire   
Mergi la: