PARABOLĂ
„Trăiască libertatea! Jos tiranii!”, strigă motanul în timp ce deschidea uşiţa de la colivia canarului. Atrasă de înălţimi, mica pasăre nu stătu mult pe gânduri şi se avântă pe fereastra larg deschisă spre albastrul incredibil al cerului de vară. Era însă neobişnuită cu zborul, obosi, apoi căzu ca o piatră printre florile din grădină. Motanul, aşezat acolo la pândă, atât aştepta. Ce a urmat e uşor de imaginat.
Menirea coliviilor nu e doar de a ţine păsările închise, ci şi de a le proteja.
Popescu Angela
|
Toio34
Postat pe 12 Noiembrie 2014 19:14
|
RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (8)
SOCIETATEA
Dreptatea
-I-
Cele patru virtuţi cardinale sunt Forţa, Prudenţa, Cumpătarea şi Dreptatea. Le-aţi văzut statuile sculptate de artiştii Renaşterii? Forţa şi Dreptatea, grave şi frumoase, sunt reprezentate împreună cu atributele lor. Forţa cu sabia şi Dreptatea cu balanţa. Oare din cauza înfăţişării lor severe ne par demne de stimă, dar nu atrăgătoare? Se întâmplă cu virtuţile ce se întâmplă cu unele persoane ale căror merite le cunoaştem, dar de a căror companie ne ferim.
Alături de cineva puternic, prudent, cumpătat şi drept ne-am apărea nouă înşine aşa cum suntem, nu aşa cum ne place să credem că suntem.
Dreptatea e, după părerea mea, marea bătaie de inimă a omului. Anticii o defineau mai clar: voinţa fermă şi constantă de a da fiecăruia ce i se cuvine. Sentimentul a ceea ce e drept şi nedrept se află în sufletul tuturor. Un copil, de cum începe să înţeleagă, îşi dă foarte bine seama când greşeşte şi simte că e nedreptăţit, dacă e certat fără s-o merite. Naţiunile din antichitate au respectat omul drept, chiar dacă uneori l-au exilat ca pe Aristide, sau l-au omorât ca pe Socrate.
Ceea ce numim lege naturală nu e de fapt decât îndatorirea de a fi drepţi şi nu au existat niciodată Popoare care s-o fi ignorat complet. Era doar pusă în umbră, denaturată de barbarie sau de coruperea moravurilor, ceea ce nu o împiedica să existe. Admirăm în toate epocile figurile nobile care au personificat-o, cu toate că nu complet, pentru că aceşti oameni erau influenţaţi de mediul lor, de timpul lor şi credeau legitime lucruri care astăzi ne revoltă ca sclavia, cruzimea faţă de învinşi, sacrificiile umane. Chiar în vechea Romă, renumită pentru legile sale drepte, cei slabi erau trataţi dur. Romanii priveau legea mai mult ca pe un mijloc de reglementare a raporturilor dintre cetăţeni, decât ca pe o modalitate de a-i ocroti pe cei lipsiţi de apărare.
-II-
Dreptatea are două aspecte, unul comutativ şi unul distributiv. Dreptatea comutativă se aplică schimburilor, atât pentru atât. Ea nu ţine cont de persoane, ci doar de obiectele schimbate. Balanţa o simbolizează. Dreptatea distributivă se aplică persoanelor. Ea pune de acord salariul cu meritul. Egalitatea raporturilor o simbolizează. Cinstea are mai multă supleţe. Anticii o comparau cu o riglă de plumb care ia forma sinuozităţilor terenului de măsurat, spre deosebire de rigla rigidă de fier. Nimic material nu o exprimă totuşi în întregime. E doar spirit. Şi pentru că există în sufletele oamenilor lucruri pe care doar un suflet le poate aprecia, cinstea, deşi îşi are locul alături de dreptate, e mai presus de ea.
Ideea de dreptate o implică pe cea de drept. Conaţionalii noştri fiindu-ne fraţi au drepturi egale cu noi. Formula „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” arată succint de ce suntem datori să fim drepţi. Avem obligaţia să respectăm drepturile aproapelui şi ca să fim siguri că nu i le încălcăm e bine să ne punem uneori în locul lui. Fiindcă trăim în comun, fiecare dintre faptele noastre corespunde unei fapte a celor de care suntem legaţi prin frăţia naţională, prin rudenie, prin prietenie, prin asocieri de tot felul. E limpede că omul care ar acţiona după placul său, fără a-i păsa de ceilalţi, nu ar putea fi decât nedrept. Cuvântul nedreptate e atât de odios că provoacă indignare imediat ce e rostit. Nimic nu ne răneşte mai mult ca reproşul „eşti nedrept”, mai ales dacă nu suntem decât vag conştienţi că am comis o nedreptate.
E de ajuns să se spună „S-a făcut o nedreptate” ca să apară proteste. Un instinct puternic, dacă nu-l inhibă interesele, ne va avertiza pe toţi că apărăm o cauză comună. Aproape toată lumea poate să vadă unde e nedreptatea. Conştiinţa cea mai amorţită o spune destul de tare pentru a fi auzită, dar unii nu au forţa sau voinţa de a o asculta. Trei virtuţi, din cele patru, le lipsesc. E ceea ce se numeşte lipsă de caracter.
-III-
E mai greu să fii drept decât să fii bun. Pentru a fi buni e de ajuns adesea să ne ascultăm inima. Când suntem drepţi, ne achităm de o datorie imperioasă şi să plăteşti o datorie e mult mai puţin plăcut decât să faci un cadou.
Ca să apreciem corect faptele noastre sau ale celorlalţi, trebuie să le cunoaştem cauzele. Suntem ispitiţi să ne credem mai buni decât suntem, să considerăm că avem întotdeauna dreptate, să spunem vorbe goale. E şi mai rău când nu e vorba de noi, ci de cineva drag. Femeile, mai ales, sacrifică fără milă drepturile acelora care nu înseamnă nimic pentru ele. Când iubim, inima judecă. Stare sufletească duioasă pentru noi, coşmar pentru ceilalţi.
Ne apărăm prietenii, îi susţinem chiar când greşesc. Orbi la defectele lor, îi ajutăm în mod inconştient să facă rău altora care ne sunt indiferenţi. Multe femei se comportă aşa şi sunt antrenate în tot felul de dezastre.
-IV-
Dreptatea nu ţine degeaba în mână o balanţă. Greşim că-i măsluim greutăţile. Mulţi se indignează, protestează, dacă li se încalcă drepturile, dacă li se ia ce le aparţine, dar puţini văd binele aproapelui şi-l respectă.
Cea mai mare parte a nedreptăţilor făcute de noi, a prejudiciilor pe care le cauzăm celorlalţi ar fi evitate, dacă ne-am strădui să fim drepţi. A fi drepţi cu ceilalţi înseamnă să le vedem şi părţile bune. A fi drepţi cu noi înseamnă să ne vedem şi părţile rele. E necesar să ne cunoaştem bine defectele şi calităţile ca să ne putem îndeplini îndatoririle.
E injust să nu-ţi folosești toată energia pentru a face bine. E injust de asemenea să nu-ţi aperi drepturile, demnitatea. O femeie care, din slăbiciune sau timiditate, şi-ar lăsa copii să dea dovadă de lipsă de respect faţă de ea, nu ar fi în stare să-i educe. Şi îndatoririle trebuie apreciate corect. Nimeni nu e mai nedrept, mai despotic ca o persoană care îşi priveşte obligaţiile doar din punctul său de vedere şi se achită cu intransigenţă de ele considerând că face bine. Biată balanţă, dacă am ţine-o în echilibru în loc să aşezăm totul pe un singur taler, multe lucruri ar merge mai bine pe lumea aceasta! E cu siguranţă greu să ne punem în locul altuia. Două fiinţe pot nutri o mare afecţiune reciprocă fără să reuşească să se înţeleagă bine. Cum să fim siguri de consecinţele reale ale faptelor noastre asupra celorlalţi? Ni se va întâmpla inevitabil să fim nedrepţi fără să ştim. Putem însă să fim drepţi în intenţii, sinceri, imparţiali în comportament şi să nu uităm niciodată principiul de bază al unei echităţi elementare: fă bine pentru că aşa e bine, nu din instinct.
-V-
Îndatoririle au fost împărţite în stricte şi mari. Să nu răspunzi la bine cu rău e o îndatorire strictă. Să faci bine întotdeauna pentru că aşa se cuvine e o îndatorire mare a cărei îndeplinire o aşteptăm de la ceilalţi, la fel cum ei o aşteaptă de la noi.
Au fost multe nedreptăţi în toate timpurile. Istoria le condamnă, înregistrând totodată faptele bune ale acelora care au iubit atât de mult dreptatea că şi-au dat şi viaţa pentru ea. Adevăraţii prieteni ai dreptăţii nu s-au lăsat influenţaţi nici de teamă, nici de interes, iar răspunsul lor la ameninţări sau promisiuni a fost întotdeauna „Nu!” pentru că le era imposibil să nu-şi facă datoria.
Dreptatea distributivă se aplică femeilor mai mult în sfera căminului. Ele nu se prea implică în treburile publice, deşi de la Debora, profetesa care judeca în Israel sub un palmier, au fost destule suverane drepte. Să veghezi la menţinerea ordinii publice, la respectarea interesului general şi privat, la garantarea de drepturi egale tuturor, să trebuiască să decizi declararea unui război sunt responsabilităţi greu de asumat. Dreptatea la cele mai multe dintre femei se confundă cu nepărtinirea. Nepărtinirea le e necesară în relaţiile sociale pentru că sunt înclinate să urmeze primul impuls, să vadă lucrurile doar din punctul lor de vedere. Blândeţea e cu siguranţă virtutea principală a sexului lor, dar ea poate veni din slăbiciune, din capriciu,
dintr-o fantezie în judecăţi. De aici până la nedreptate în fapte nu e decât un pas. Ele au deci obligaţia să-şi cultive obişnuinţa de a recunoaşte imparţial ce e drept.
-VI-
Dreptatea presupune într-adevăr un drept recunoscut şi pozitiv spre deosebire de nepărtinire, care deşi îşi are sursa în simţul moral, ascultă totuşi de îndemnurile inimii. Dreptatea strictă e pentru bărbat o obligaţie, nu-l laudă nimeni pentru ea. Nepărtinirea e dimpotrivă la femeie o virtute foarte apreciată, fiind aproape imposibil de practicat fără folosirea devreme a raţiunii pentru a reprima pornirile care tulbură judecata şi pentru a alege liber calea datoriei.
Femeile, având dintotdeauna o mare influenţă asupra opiniei publice, sunt datoare faţă de societate s-o exercite în favoarea unor cauze drepte. Ele să ştie să ierte şi să deplângă răul, dar să nu ajungă niciodată să-l justifice sau să-l apere din lipsa acelei limpezimi a judecăţii care împiedică sensibilitatea s-o ia razna. Nu ajunge ca autoritatea lor în Familie sau în comunitate să fie plină de farmec şi bunăvoinţă, e important ca ele să dea dovadă de spirit de dreptate în purtarea lor, să vadă clar nedreptatea şi să nu se teamă s-o semnaleze.
Chiar când facem bine, trebuie să fim drepţi. Sacrificiul cel mai dezinteresat poate fi nedrept, dacă lipseşte pe cineva de timpul nostru sau de afecţiunea noastră. E ceea ce femeile nu înţeleg prea bine, atrase cum sunt de faptele bune şi uitând de îndatoriri obligatorii. Să-ţi neglijezi Familia pentru activităţi facultative de voluntariat, s-o lipseşti de cele necesare oferind ca donaţie banii de cheltuială, să faci rău unui străin ca să-i faci bine unui prieten, să combaţi o cauză bună când e susţinută de cineva care-ţi displace sunt forme de nedreptate frecvente cu atât mai crude cu cât sunt mai pătimaşe şi mai oarbe.
-VII-
Foarte puţine persoane sunt drepte în mod firesc, iar dintre cele care sunt unele manifestă adesea reticenţă din interes. Să nu mai ai decât doi lei şi să fii nevoit să dai unul e greu oricare ar fi motivul pentru care trebuie s-o faci. Dar cum putem fi drepţi, dacă nu facem ce e drept indiferent de împrejurări? Spiritul de dreptate ne face în acelaşi timp să fim îngăduitori cu cei lipsiţi de el şi ne ajută să li-l insuflăm. Virtuţile nu se exclud una pe alta, ci se completează reciproc.
Cele de mai sus pot fi folositoare unei tinere. Ea va învăţa din ele să nu-şi conceapă contabil existenţa ca pe diferenţa dintre încasări şi cheltuieli, să nu ceară reciprocitate riguroasă în toate. Dacă suntem drepte, nu ne vom imagina că lumea e făcută pentru noi, nu vom ocupa peste tot cel mai bun loc, nu vom trăi fără să ne pese de cei pe care i-am putea călca în picioare. Aplicarea virtuţii dreptăţii în toate ne va ajuta să stârpim din noi microbul egoismului, care altfel ne-ar îmbolnăvi iremediabil.
Popescu Angela
|
Toio34
Postat pe 15 Noiembrie 2014 20:41
|
DATORIE, EGOISM, MORALĂ ŞI IUBIRE CREŞTINĂ
Datoria
Ceea ce ne impune în prezent Patria e o necesară misiune istorică. Pentru a o îndeplini trebuie să renunţăm la confortul personal. Nu e uşor, dar făcându-ne datoria ne vom recăpăta respectul de sine. Ideologia actuală, o ideologie a plăcerii şi egoismului, trebuie înlocuită cu o ideologie a datoriei şi a generozităţii.
Depăşirea egoismului
Egoismul, favorizând cultul propriei persoane şi satisfacerea capriciilor individuale, se transformă, prin forţa lucrurilor, în narcisism cu consecinţe uşor de sesizat. Raporturile umane dezinteresate, încurajate de generozitate, sunt înlocuite de calcule şi de tranzacţii.
Oportunismul şi cinismul detronează respectul. Marea generozitate creatoare dispare în folosul meschinăriei sterile. Pe măsură ce personalităţile noastre se hipertrofiază totul se degradează. Măreţia umană face loc răutăţii, bestialităţii şi primitivismului.
Nimic trainic, valoros nu se poate realiza în această dezordine. Omul nu poate rămâne om urmând panta alunecoasă a instinctelor generate de partea de jos pântecului şi de stomac, ci, dimpotrivă, păstrându-şi libertatea de a le spune nu. Nobleţea se câştigă prin cumpătare şi alegeri care trebuie să fie alegeri ale creierului şi nu ale viscerelor. Nu e vorba aici de a neglija latura instinctivă a omului ci de a o depăşi, de a o subordona unui ideal adevărat care să nu fie acela al unor plăceri nefireşti şi degradante. Or tocmai asta se face în prezent: se incită animalul din noi. Trebuie să scoatem îngerul din fiară. Nu un înger descărnat şi himeric, ci un înger cu chip de om, a cărui privire se îndreaptă spre lumina cerului, nu spre bezna abisului.
Morala
Omul care îşi face datoria faţă de semenii săi şi Patrie este un om care îşi păstrează şi el libertatea interioară, exigenţele proprii, conştiinţa de sine, dar spre deosebire de egoist îşi subordonează fapta la ceva mai presus de el. Prin aceasta el se autodepăşeşte şi-şi realizează un anumit echilibru interior în acelaşi timp spiritual, intelectual şi afectiv. Pentru a ne elibera de tirania instinctelor josnice şi a egoismului avem nevoie de credinţă în Dumnezeu şi de morala creştină, adică de o morală a datoriei şi a sacrificiului pentru aproape. Morala creştină presupune stăpânire de sine, perseverenţă, bun simţ şi forţă sufletească. Aceasta nu exclude entuziasmul, pasiunea, ci dimpotrivă. De altfel nimic mare nu s-a făptuit pe lumea aceasta fără pasiune. Dar pasiunea nu trebuie să fie patimă instinctivă, ea trebuie să fie pasiune pentru ideal, pentru adevăr, pentru bine. Pasiunea datoriei trebuie să distrugă patimile.
Puterea de a iubi
Pentru a ne putea face datoria faţă de semeni şi faţă de Patrie avem nevoie şi de iubirea creştină. Puterea de a iubi creştineşte ne determină să fim atraşi de frumuseţe, de bine, de adevăr, de dreptate. E o putere creatoare prin excelenţă. Ea dă naştere tuturor virtuţilor, ea inspiră sentimentele cele mai generoase, ea ne îndeamnă la fapte bune. Fără ea nu există ideal, inima e goală şi acţiunea sterilă.
Mareş Bogdan
|
|
|
Toio34
Postat pe 18 Noiembrie 2014 18:51
|
Oare nu credeti ca si ceilalti ....musulmani ,catolici isi iubesc tara si iubesc ce este frumos ......etc?A fii crestin inseamna a fii bun ,iertator si cu iubire sincera in ginduri si in fapte .Pe mine una ma cam dezamagiti pentru ca nu inteleg unde vreti sa ajungeti ..,.ce vreti de fapt ?  Si la care confort personal trebuie sa renunte oamenii .........vi se pare ca sta cineva de pe acest forum prea confortabil????????
|
fengari
Postat pe 19 Noiembrie 2014 16:04
|
ATACUL
de maior (r) Vasile Tomescu
Şuieră gloanţele, şuieră vântul,
Se aude bubuit de tun,
Printre explozii răscolind pământul,
Batalionu’ îşi face drum.
Stă neclintit în furtună, nesupus,
Germen de ordine în haos,
Camarazi înainte, capul sus,
N-avem timp de repaos.
Spice coapte, vieţi secerate,
Făina albă a pâinii de pe masă,
Căci din rănile noastre curate,
Speranţa va ţâşni mai frumoasă.
O speranţă mai mare, mai fierbinte,
O speranţă înaltă, nepieritoare.
Nu plângeţi pe ale noastre morminte,
Sufletul nostru e o rază de soare.
15 iunie 1942
|
Toio34
Postat pe 21 Noiembrie 2014 18:00
|
DESPRE CUVINTE
Cuvintele sunt mai mult decât cuvinte. Cuvintele freamătă, cuvintele mângâie, cuvintele cântă, cuvintele clădesc, cuvintele rezistă, cuvintele înving.
Visez, sper, strig, cânt, sunt. De două mii de ani limba română răsună pe plaiurile noastre. Ea inventează, ea spune dor, ea spune octombrie, ea spune aprilie, ea spune mare, ea spune port, ea spune frică, ea spune curaj, ea spune câmpii, ea spune munţi, ea spune speranţă, ea spune că suntem aici şi că vom rămâne aici.
Când nu mai sunt rostite corect sau când nu mai sunt iubite, cuvintele tac şi sunt uitate. Le vedem îndepărtându-se încet, încet şi dispărând. Dar ne-am putea bate pentru ele, le-am putem apăra. Parcă vă aud spunând: „Vom lupta împreună!”
Cu cât vor fi mai mulţi poeţi care s-o scrie şi oameni care s-o vorbească, cu atât limba română va trăi mai mult.
Pârvu Ana Maria
|
Toio34
Postat pe 24 Noiembrie 2014 09:46
|
DRAPELUL NAŢIONAL
Drapelul naţional e România, mândria sa, gloria sa. Drapelul naţional se respectă. Drapelul naţional se salută. Drapelul naţional se urmează. Se moare pentru drapelul naţional. O insultă adusă drapelului naţional e o insultă adusă României ce nu trebuie trecută cu vederea. Peste tot unde flutură drapelul naţional e România. Arborarea drapelului naţional de
1 Decembrie e un mod de a ne exprima iubirea de Patrie şi recunoștința pentru cei care au căzut apărând-o.
Mihail Gh. Bujor (Ghebu)
|
Toio34
Postat pe 25 Noiembrie 2014 14:31
|
UNIRE!
Mi-a plăcut întotdeauna ziua de 1 Decembrie. Era ziua când bunicul, veteran de război, arbora tricolorul la balcon. Era ziua când, copil fiind, vedeam oamenii mari renunţând la dispute şi reamintindu-şi că sunt fraţi. Până şi vecinul cu care ne certam mereu venea să discute cu tata la o bere. Aşa se face că 1 Decembrie mi s-a întipărit în minte ca o sărbătoare a înfrăţirii.
Şicanele pe care ni le facem reciproc, faptul că unii dintre noi sunt prea sărăci şi unii prea bogaţi, nedreptăţile, lipsurile nu trebuie să ne facă să uităm că suntem toţi români. Să depăşim, fie şi numai o zi pe an, momentele când suntem dezbinaţi, când suntem dezorientaţi, când nu mai ştim la ce să visăm, când considerăm cinismul inteligenţă, când indiferenţa ni se pare înţelepciune!
Pierdem prea mult timp vorbind despre ce ne desparte. Să vorbim, măcar de Ziua Naţională şi despre ce ne uneşte. Despre tot ce e frumos în această viaţă pe care ne-o construim la noi în Ţară, despre aceşti bărbaţi tineri care au devenit taţi excepţionali, despre aceste femei strălucitoare, curajoase, devenite mame iubitoare, despre tot ce ne poate îndreptăţi să spunem „A noastră-i lumea!”
Suntem un Popor generos, blând şi dârz. Suntem un Popor inteligent şi talentat. Suntem Popor ce poartă în inima lui mare căldura verii şi feeria albă a iernii. Vocea noastră trebuie auzită şi n-o putem face auzită decât dacă vom construi punţi între noi, nu garduri.
Tomescu Ionuţ (Toio)
|
Toio34
Postat pe 29 Noiembrie 2014 20:07
|
NOI, VREMEA ŞI VREMURILE
La noi vremea şi vremurile sunt importante. Ele ne-au modelat un pic după chipul lor, iar noi le-am modelat un pic după chipul nostru.
Ne place iarna pentru că pe pagina ei albă ne putem schiţa viitorul, pentru că liniştea întinderilor acoperite de zăpadă ne permite reflecţia, pentru că putem face lucrurile pe îndelete, temeinic.
Uneori suntem la fel de tăcuţi ca iernilor noastre. Uneori iarna ne pare atât de lungă că nici nu observăm venirea primăvrii. Nimeni nu se simte totuşi mai bine ca românul primăvara. Nu mai e frig, seva curge, dă frunza, apele se transformă în torente. Tumultul apelor stârneşte ecouri în noi. Totul ne pare uşor, ne simţim liberi, puternici şi mândri.
Iubim vara pentru că ne putem mişca voie. Vorbim vecinilor, plecăm în concedii sau vacanţe.
Toamna suntem viguroşi şi hotărâţi. Toamna încercăm afaceri noi, confruntăm idei, spunem răspicat ce ne doare. În toamna acesta inima şi înţelepciunea au vorbit. Nu contează cu cine am votat, important e că am realizat un echilibru al puterii care împiedică orice derapaje. Prin fiecare din elanurile noastre, prin fiecare din realizările noastre, prin fiecare din crizele noastre ne manifestăm şi arătăm ce înseamnă să fii român.
Vulnerabili prin numărul nostru relativ mic, prin poziţia noastră geografică, a trebuit să fim timp de două mii de ani când lei, când vulpi după împrejurări. Aşa am reuşit ca la 1 Decembrie 1918 să transformăm iarna într-o primăvară românească. Aşa vom reuşi să înfruntăm tot ce ne va sta împotrivă. Plăpânda ramură de salcie se pleacă în furtună, dar nu se frânge.
TRĂIASCĂ ROMÂNIA!
Pârvu Ana Maria
|
Toio34
Postat pe 1 Decembrie 2014 12:19
|
O POSIBILĂ CATASTROFĂ UMANĂ
Ne pândeşte o posibilă catastrofă umană. Societatea se transformă treptat în opusul ei prin distrugerea legăturilor sociale, prin exacerbarea rivalităţilor dintre oameni, prin egoism, prin excludere.
Descompunerea societăţii în elementele sale componente, indivizii, se bazează pe o concepţie contrară firii umane. Nevoia de a fi alături de semenii săi e vitală pentru om. El cade repede pradă narcisismului, desfrâului şi consumului excesiv de bunuri, dacă e izolat de ceilalţi.
S-ar impune curăţarea gândirii moderne de prejudecăţile sale şi revenirea la valori care dau nobleţe existenţei ca responsabilitatea, onoarea, curajul, credinţa în Dumnezeu, altruismul, respectul reciproc, patriotismul şi ataşamentul faţă de Familia tradiţională.
Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)
|
Toio34
Postat pe 5 Decembrie 2014 07:25
|
CASA PĂRINTEASCĂ
de Léon-Pamphile Lemay
Când am albit, când am îmbătrânit,
Am mai trecut o dată pe la ţară
Ca să văd căsuţa unde am copilărit,
Plopii zvelţi şi livada ce-o-nconjoară.
Sufletul mi-e încă în acele locuri frumoase
Unde am dus un timp o viaţă liniştită.
Am răscolit cenuşa în vatra de fum înnegrită
Şi amintiri uitate au ţâşnit radioase.
Purtarea mea părea de neînţeles
Şi nepoţii râdeau. Nimeni nu le-a povestit
Că-n umila lor casă cândva am locuit.
Iar când am plecat, întorcând capul ades,
I-am auzit spunând pe cei mici:
- De ce-a venit tataie să plângă pe aici?
Traducere Pârvu Ana Maria
|
Toio34
Postat pe 6 Decembrie 2014 19:03
|
LUAŢI CUVÂNTUL!
Ne clădim Ţara cu mintea, cu sudoarea frunţii, cu bătăile inimii, o creăm zi de zi pe ogoare, în fabrici, în amfiteatre, o reinventăm iar şi iar din visele noastre.
În ciuda vicisitudinilor prezentului care macină sufletul Naţiunilor, arde în noi mândră şi vie o scânteie care ne dă puterea să mergem mai departe. Suntem români, creştini şi avem vocaţie de creatori. În ciuda tuturor evenimentelor potrivnice, a sărăciei şi a lipsei de perspective am dat lucrurilor existente un alt sens. Pentru că să tăcem nu ştim. Facem din dureri, doine, din singurătăţi, poeme, din şicane, glume. Să tăcem? Niciodată! Să plecăm ochii, să încetăm să mai fim noi înşine? Niciodată!
Am 20 de ani! Am scris un poem. Am 20 de ani! Sunt mamă. Am 20 de ani! Am făcut un program pentru calculator. Am 20 de ani! Am inimă de haiduc. Cânt cântece patriotice. Escaladez munţii. Învăţ legile fizicii cuantice.
Fiecare din realizările noastre aduce un plus de frumuseţe României şi această frumuseţe se conjugă în româneşte. Limba pe care o vorbim, fragilă în fiecare din gesturile noastre zilnice, în fiecare pas pe care-l facem spre celălalt are nevoie de toată creativitatea noastră.
Compatrioţi, ţărani lucrători răbdători ai pământului chinuiţi de ierni uscate şi veri toride. Compatrioţi, muncitori care vă câştigaţi existenţa onest prin truda voastră de zi cu zi. Compatrioţi, magicieni ai spiritului descurcăreţi în faţa veşniciei. Compatrioţi, oameni de afaceri curajoşi, cinstiţi şi plini de iniţiativă. Români şi românce din toată Ţara luaţi cuvântul!
Pârvu Ana Maria
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
|
Toio34
Postat pe 9 Decembrie 2014 17:54
|
BAZA…
Baza sunt credinţa noastră creștin ortodoxă, limba română, obiceiurile noastre, trăsăturile caracteristice ancestrale ale Naţiunii noastre. Organizarea Statului, a societăţii, a instituţiilor trebuie să se facă pornind de la ele. Statul, societatea, instituţiile trebuie să fie reflecţia firească a sufletului românesc.
Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)
|
Toio34
Postat pe 16 Decembrie 2014 19:42
|
TIMP FĂRĂ PATRIE
de Lucian Blaga
Timp fără Patrie: râu fără ape,
secetă-n albie şi sub pleoape.
Timp fără Patrie: inimi învinse,
vârste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără Patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe creste.
Timp fără Patrie: ţarini ne-ntoarse,
zboruri defuncte şi suflete arse.
Timp fără Patrie: stingere-a torţei,
boltă neprietenă, clopot al sorţii.
Timp fără Patrie: dragoste-amară,
roiuri tânjind după raiuri şi ceară.
|
Toio34
Postat pe 17 Decembrie 2014 19:48
|
BRADUL
de Hans Christian Andersen
Departe, în pădure, era un brăduț frumos. Era bine aşezat, avea soare şi aer. În jur creşteau rudele sale brazii mai mari. Dar el era atât de nerăbdător să crească că nu observa nici aerul curat, nici copiii de ţărani care treceau pălăvrăgind când se duceau după fragi şi mure. ”Of, dacă aş fi mai mare, se văieta brăduţul, aş putea să-mi desfac larg verdeaţa şi, din vârful meu, aş contempla toată lumea. Păsările şi-ar face cuib pe ramurile mele şi când ar fi vânt, m-aş legăna cu graţie.”
Nu-i plăceau nici soarele, nici păsările, nici norii trandafirii care, dimineaţa şi seara, pluteau pe cer pe deasupra capului său.
Iarna, când zăpada îl înconjura cu albeaţa sa, se întâmpla adesea ca un iepure să sară peste el. Vai, ce supărător! Dar, după două ierni, când veni cea de a treia, copăcelul era destul de mare ca iepurele să fie obligat să-l ocolească. Of, să crească, să crească, să ajungă înalt şi bătrân, aceasta era singura bucurie de pe lume.
Toamna, tăietorii de lemne doborau unii dintre cei mai înalţi copaci. Aceasta se întâmpla în fiecare an şi tânărul brad, care ajunsese la o mărime considerabilă, tremura de teamă, pentru că acei copaci magnifici cădeau cu bufnituri şi trosnete. Unde erau duşi? Ce se întâmpla cu ei?
Primăvara, când veniră rândunica şi barza, bradul le întrebă:
- Ştiţi unde-i duc? I-aţi întâlnit?
Rândunica nu ştia, dar barza căzu pe gânduri, clătină din cap şi spuse:
- Da, cred că ştiu, am întâlnit multe corăbii noi în zborul meu spre Egipt şi aceste corăbii aveau catarge superbe care miroseau a brad. Presupun că ei erau.
- Vai, dacă aş fi destul de mare ca să zbor pe deasupra mării! Cum e marea? Cu ce seamănă?
- Păi, e greu de explicat, răspunse barza şi plecă
- Bucură-te de tinereţea ta, îi spuseră razele de soare, bucură-te de prospeţimea ta, de viaţa ta de aici. Vântul sărută tânărul copac, roua picură câteva lacrimi deasupra lui, dar el
nu-i înţelese.
Când veni Crăciunul, copaci foarte tineri fură tăiaţi, neavând adesea nici mărimea, nici vârsta bradului nostru, care voia cu tot dinadinsul să plece. Acei copaci tineri rămâneau frumoşi, îşi păstrau ramurile şi erau puşi cu grijă în căruţe pe care caii le scoteau din pădure.
- Unde merg? întrebă bradul, nu sunt mai mari ca mine, ba chiar era unul mult mai mic. De ce li s-a lăsat verdeaţa?
- Ştim, ştim, ciripiră vrăbiile. Jos în oraş. Oo, ajung la cea mai mare strălucire, la cea mai mare cinste ce se poate închipui. I-am văzut prin geamuri aşezaţi în mijlocul unui salon încălzit şi împodobiţi cu mere aurite, prăjituri cu miere, jucării şi sute de lumini.
- Sunt oare hărăzit să ajung şi eu aşa? Se întrebă bradul entuziasmat. E mai bine decât să zbor deasupra mării. Lâncezesc aici, să vină odată Crăciunul! Sunt la fel de mare ca aceia care au fost luaţi anul trecut. Aş vrea să fiu deja în căruţă şi apoi în salonul încălzit, în mijlocul acelei splendori. Şi apoi… se întâmplă cu siguranţă ceva şi mai minunat, şi mai frumos, altfel de ce ne-ar mai împodobi! Dar ce?... Vai, mă plictisesc… nu mi-e de ajuns ce am aici…
- Bucură-te că eşti cu noi, îi spuseră ceilalţi brazi, aerul şi lumina soarelui.
Dar bradul nu reuşea să se bucure. Creştea şi creştea. Iarnă, vară, era verde, un verde închis, viu şi oamenii care-l vedeau exclamau: „Ce copac frumos!”
Înainte de Crăciun fu doborât primul. Securea îl reteză din câteva lovituri. Simţi o durere mare, apoi se prăbuşi oftând din rărunchi. Era sfârşit, fără puteri şi suferea.
Copacul nu-şi reveni decât când fu aşezat într-o curte împreună cu alţi copaci. Acolo auzi un om spunând:
- Acesta e superb, îl iau.
Atunci veniră doi servitori în mare ţinută care cărară bradul într-un salon frumos. Portrete împodobeau pereţii şi lângă soba mare de teracotă erau vaze chinezeşti cu lei pe capac. Mai departe se aflau fotolii cu balansoar, canapele de mătase, mese mari acoperite cu cărţi cu poze şi jucării, care costaseră o avere, dacă e să ne luăm după ce spuneau copiii.
Bradul fu pus în nisipul dintr-un butoi înfăşurat într-o pânză verde şi aşezat pe un covor mare, înflorat. Copacul nostru era foarte emoţionat! Ce va urma?
Servitorii şi nişte tinere începură să-l împodobească. Ei îi puneau pe ramuri pungi de hârtie colorată pline cu bomboane fondante, mere, nuci aurite şi sute de lumânărele viu colorate. Păpuşi care păreau vii – copacul nu mai văzuse niciodată aşa ceva – se iveau din verdeaţă şi sus de tot, în vârf i-au aşezat o stea aurită. Era splendid, incomparabil, magnific.
- Diseară, spuneau toţi, va fi frumos.
„Ce grozav va fi diseară, când lumânările vor fi aprinse! gândi bradul. Ce se va întâmpla atunci? Copacii din pădure vor veni să mă admire? Vrăbiile vor privi prin geamuri? Voi rămâne aici, astfel împodobit, iarna şi vara?”
Se aprinseră luminile. Ce strălucire! Ce frumuseţe! Un freamăt trecu prin ramurile copacului astfel că una dintre lumânări le aprinse: ardeau zdravăn.
- Dumnezeule! strigară domnişoarele în timp ce se grăbeau să stingă.
Bietul copac nu mai îndrăznea nici să clipească. Ce tortură! Îi era teamă să nu-şi piardă vreuna din podoabele sale frumoase, era complet copleşit de întreaga sa splendoare… Atunci uşa se deschise larg şi o mulţime de copii, urmaţi tacticos de oameni mari, intrară. Copiii alergară spre brad, se opriră o clipă, apoi începură să strige de bucurie şi să danseze. Cadourile fură culese unul după altul. „Ce fac? se întrebă bradul. Ce se întâmplă?”
Lumânările fură stinse treptat, pe urmă copiii avură voie să despoaie copacul complet. Ei se aruncară cu atâta forţă asupra lui că toate ramurile-i trosniră. Dacă nu ar fi fost bine fixat, cu siguranţă l-ar fi trântit la pământ.
Cei mici se învârteau prin salon cu jucăriile în braţe, nimeni nu-i mai dădea atenţie bradului nostru, cu excepţia unei bone bătrâne, care arunca câte o privire ici şi colo printre ramuri ca să vadă dacă nu au fost uitate vreo smochină sau vreun măr.
- O poveste! strigau copiii împingând spre copac un bătrânel pântecos. El se aşeză chiar sub pom.
- Aşa stăm lângă verdeaţă şi bradul va avea şi el interesul să ne asculte, dar nu voi spune decât o poveste. O vreţi pe cea a lui Ived-Aved sau pe cea a lui Dump-Mototolul care a căzut pe scări dar a reuşit totuşi să ia tronul şi să se însoare cu prinţesa?
Omul spuse povestea lui Dump-Mototolul. Copiii bătură din palme. Voiau şi povestea lui Ived-Aved, dar nu avură parte decât una. Bradul a ascultat liniştit.
„Da, da, iată cum merg lucrurile în lume”, gândi el. Credea că povestea era adevărată, pentru că omul care o povestise era elegant.
- Da, da, nu se ştie niciodată! Poate voi cădea şi eu pe scări şi mă voi însura cu o prinţesă.
Era bucuros gândindu-se că a doua zi va fi din nou împodobit cu lumini şi jucării, cu aur şi fructe. A stat nemişcat şi gânditor toată noaptea.
Dimineaţa, un valet şi o cameristă intrară.
- Reîncepe sărbătoarea! gândi copacul. Dar ei îl duseră în pod şi-l abandonară acolo într-un colţ întunecat,.
- Ce înseamnă asta? Ce-o să fac aici?
Se sprijini de perete gândindu-se. Avu mult timp de gândire, pentru că zilele şi nopţile treceau fără să vină nimeni acolo sus şi când, în sfârşit, veni cineva, a fost doar ca să lase câteva cutii mari într-un colţ. Ele ascundeau copacul complet. Să fi fost uitat cu totul?
„E iarnă acum, afară, gândi el. Pământul e tare şi acoperit de zăpadă. Nu m-ar putea planta. Fără îndoială pentru aceasta trebuie să rămân la adăpost până la primăvară. Cât e de înţelept, oamenii sunt neîndoielnic buni! Numai de nu ar fi atât de întuneric şi de nu aş fi atât de singur! Nici măcar un iepuraş. Era vesel, acolo, în pădure, când pe covorul de zăpadă iepurele trecea ţopăind sau chiar când sărea peste mine. Dar pe atunci nu-mi plăcea asta. Ce singurătate teribilă aici.”
„Chiţ! Chiţ!” făcură doi şoricei. Ei mirosiră bradul şi scotociră printre ramurile sale.
- E teribil de frig, spuse unul dintre şoricei. Altfel ar fi bine aici, nu-i aşa, bătrâne brad?
- Nu sunt bătrân deloc, răspunse bradul. Mulţi alţii sunt mai bătrâni ca mine.
- De unde vii, întrebă șoarecele şi ce ne poţi povesti?
Erau teribil de curioşi.
- Vorbeşte-ne de locul cel mai frumos de pe pământ. Ai fost acolo? Ai fost în dulapul cu mâncare?
- Nu, spuse copacul, dar ştiu pădurea unde străluceşte soarele, unde păsările cântă.
Şi vorbi de copilăria sa. Şoriceii nu mai auziseră aşa ceva. Erau numai urechi.
- Ai văzut câte ceva! Cât ai fost de fericit!
- Eu! spuse bradul gândindu-se la ce povestea. Da, în fond, era foarte plăcut.
Mai apoi vorbi de seara de Crăciun când fusese împodobit cu prăjituri şi lumini.
- Cât ai fost de fericit, bătrâne brad, spuseră iar şoriceii.
- Dar nu sunt deloc bătrân, am părăsit pădurea iarna aceasta. Sunt în floarea vârstei, m-au replantat doar într-un butoi.
- Ce bine povesteşti, spuseră şoriceii.
În noaptea următoare mai veniră patru şoareci ca să asculte ce povestea copacul, iar el, pe măsură ce vorbea, îşi reamintea mai clar totul. „Au fost cu adevărat momente bune, zise el. Dar vor reveni, vor reveni! Dump-Mototolul a căzut pe scări şi s-a însurat totuşi cu prinţesa. Poate mi se va întâmpla şi mie la fel.”
- Cine e Dump-Mototolul? întrebară şoriceii.
Atunci bradul le spuse toată povestea, îşi amintea fiecare cuvânt. Încă odată şoriceii urcară până în vârful copacului ca să audă mai bine.
În noaptea următoare, şoarecii erau mult mai numeroşi şi duminică veniră chiar doi şobolani, dar declarară că povestea nu e amuzantă, ceea ce îi necăji pe şoricei. De aceea nici ei
n-o mai apreciară ca înainte.
- Ei bine, mulţumesc, spuseră şobolanii întorcându-se la ei în vizuină. Şoarecii plecară de asemenea şi bradul suspină. „Era cu adevărat plăcut să pot povesti cuiva. S-a terminat şi asta, dar de acum înainte nu voi mai alerga după cai verzi pe pereţi. Voi şti să apreciez altfel lucrurile când voi fi scos de aici. Dar când voi fi scos?”
Se întâmplă într-o dimineaţă când nişte oameni veniră şi răscoliră totul în pod. Împinseră cutiile, traseră copacul în faţă. Bineînţeles că dădură cam tare cu el de pământ, iar un valet îl târî spre scară unde strălucea lumina zilei. „Iată că viaţa reîncepe”, gândi copacul, când simţi aerul curat, prima rază de soare… şi se trezi în curte. Totul se petrecu atât de repede! Curtea se prelungea cu o grădină plină de flori. Trandafirii atârnau proaspeţi peste un gărduleţ, teii înfloriseră şi rândunelele zburau cântând: „Piu, piu, uite cine a venit!” Dar nu se refereau la brad.
- Voi trăi din nou, îşi spuse el, încântat, întinzându-şi larg ramurile. Dar, vai, ele erau ofilite în întregime şi îngălbenite. Steaua de hârtie aurită rămăsese în vârful său şi strălucea la soare… În curte se jucau veseli câţiva dintre copiii care, de Crăciun, dansaseră în jurul copacului şi se bucuraseră. Unul dintre ei îi luă steaua aurită.
- E păcat să se piardă, spuse el.
Copacul privi splendoarea florilor şi verdele crud al grădinii apoi, în sfârşit se privi pe el însuşi. Cât ar fi vrut să fi rămas în colţul său întunecat din pod! Se gândi la tinereţea sa din pădure, la toate câte i se întâmplaseră. „S-a terminat! Păcat că nu am ştiut să apreciez ce aveam în locul unde m-am născut.”
Valetul tăiă copacul în bucăţele făcând din el o grămadă mare de vreascuri care arseră bine în sobă. Suspine profunde răsunau dintre flăcări, iar fiecare suspin isca sumedenie de scântei. Copiii intrară, se aşezară în faţa focului şi priviră tăcuţi dansul flăcărilor. Erau trişti fără să ştie prea bine de ce. Bradul se gândea la pădure, la nopţile de vară sau de iarnă de acolo când stelele sclipeau… şi arse…
Copiii nu-şi mai continuară joaca. Cel mai mic dintre ei îşi prinsese pe piept în dreptul inimii steaua de aur care împodobise copacul într-o seară feerică. Acea seară nu mai era, copacul nu mai era şi povestea s-a terminat şi ea ca toate poveştile.
|
Toio34
Postat pe 24 Decembrie 2014 21:19
|
FRAGMENTE DIN CARTEA „COMPLOTUL ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU” DE JOHAN LIVERNETTE
Nu trebuie să ne lăsăm dominaţi duşmanii lui Dumnezeu şi ai Bisericii Lui. Sfânta Scriptură nu ne îndeamnă la aşa ceva. Această atitudine de respingere a răului se cuvine s-o aibă orice bun creştin. Iisus Hristos a cerut apostolilor săi să-şi combată adversarii, nu să fie blânzi în disputele cu ei. Creştinului nu i se impune să încaseze resemnat loviturile lumii plecând steagul. El e dator să lupte. „Principala luptă din istorie se dă împotriva sau pentru Biserica lui Hristos”, spunea Don Bosco. Lupta cea dreaptă a creştinilor va fi dusă prin apostolat, prin milostenie în spirit de dreptate şi de adevăr spre slava lui Dumnezeu. Orice altă luptă nu e neapărat inutilă, ci mai degrabă secundară. […]
E esenţial ca societatea să fie clădită pe Familia tradiţională care, consolidată, va produce bărbaţi adevăraţi şi femei adevărate. Condiţia obligatorie ca Familia tradiţională să existe e ca bărbatul şi femeia să privească împreună în aceeaşi direcţie, adică spre cer. E timpul să ne întoarcem la un principiu educativ major: mântuirea sufletului. Bunăstarea spirituală e mai presus de bunăstarea materială. Consolidarea Familiei tradiţionale e deosebit de importantă pentru că de ea depinde renaşterea naţională.
Justa autoritate a tatălui, sfinţenia mamei, ascultarea copiilor de părinţi, întreaga Familie cu credinţă în Dumnezeu, întreaga Familie în stare de graţie. Un şef al Statului: rege, preşedinte. Un şef al Bisericii: papă, patriarh. Un şef al Familiei: tatăl. Toţi la locul lor cu rolul lor specific. Toţi supunându-se poruncilor din Decalog. Toţi căutând dreptatea divină nu cerând drepturi, ci îndeplinindu-şi conştiincioşi îndatoririle. Acestea sunt indispensabile sănătăţii unei Naţiuni. În marea lor majoritate oamenii le doresc dar nu sunt încă pregătiţi să le primească.
Traducere din limba franceză de Pârvu Ana Maria
|
Toio34
Postat pe 5 Ianuarie 2015 16:13
|
RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE
SOCIETATEA
Viaţa
-I-
Principalul nostru drept, acela pe care nimeni nu ni-l poate contesta, e dreptul la viaţă. Toţi avem drept la existenţă. Omul nu e „stăpânul vieţii şi al morţii”. El îşi va face conștiincios datoria, oricât de greu i-ar fi, până în ultima din clipele pe care i le-a dat Dumnezeu de trăit. Prima viaţă pe care suntem obligaţi s-o respectăm e deci viaţa noastră. Ea nu ne aparţine. Fuga de suferinţă în nefiinţă e una din marile greșeli ale epocii noastre. O altă mare greşeală a epocii noastre e ajutorul dat unora ca să renunţe la viaţa lor. Un medic nu va grăbi sfârşitul unui bolnav incurabil în fază terminală chiar dacă astfel i-ar scurta chinul.
-II-
Riscarea în mod inutil a propriei vieţi sau punerea în pericol a vieţii altora sunt interzise de asemenea de legea morală. Pe cât e de frumos să sfidezi moartea din datorie, pe atât e de uşuratic şi de meschin s-o faci din plăcere sau din capriciu. Ori exact aşa procedează acele femei care-şi distrug sănătatea alergând permanent după distracţii.
-III-
Dar să abordăm crima propriu-zisă. „Să nu ucizi!”, această poruncă a decalogului biblic e acceptată de toate Popoarele. O colectivitate s-ar extermina ea însăşi, dacă fiecare individ şi-ar aroga dreptul de a-i omorî pe cei care-l deranjează. De aceea legea pedepseşte aspru crima. Nimic nu ne poate dezvinovăţi de uciderea sau de rănirea cuiva care ne-a produs vreun prejudiciu, vreo ofensă. Dacă nu avem generozitatea de a ierta sau mândria de a nu ţine seamă de răul care ni s-a făcut, se cuvine să ne adresăm justiţiei. Să răpui o fiinţă umană, chiar rea, să-i pui capăt zilelor lipsind-o de posibilitatea de a se îndrepta e incalificabil. Omenia, milostenia sunt virtuţile care ne deosebesc de animale.
-IV-
Asasinatul politic a existat în toate timpurile. Antichitatea l-a privit cu îngăduinţă, când loviţi erau tiranii, neînţelegând că uciderea lui Tarquinius a dus la uciderea lui Cezar. Faptul că de cele mai multe ori au căzut sub armele fanaticilor oameni drepţi ca regele Henric al IV-lea care a pus capăt războaielor interne din Franţa, ca preşedintele Lincoln care a suprimat sclavia din S.U.A. sau ca ţarul Alexandru al II-lea care a desfiinţat iobăgia din Rusia arată cât de absurd poate fi în tragismul său un asemenea delict. În prezent asasinatul politic e anacronic pentru că există mecanisme de combatere a despotismului pe cale paşnică.
-V-
Legitima apărare e singurul caz când ne e îngăduit să suprimăm pe cineva. Avem dreptul să ne apărăm viaţa cât mai bine cu putinţă de orice atacator cu intenţii criminale. Admiţând că atacatorul moare în lupta pe care a provocat-o, vina e a lui.
Există şi războaie de legitimă apărare. Astfel de războaie sunt la fel de dureroase ca oricare altele. Cei care au trăit în anii teribili 1940 – 1945 nu se pot gândi la ei fără să-i treacă fiorii. Atâţia morţi, atâtea suferinţe, atâtea lacrimi! Datoria de a ne apăra Patria e însă la fel de imperioasă ca datoria de a ne apăra propria persoană. Patria ne hrăneşte, datorită ei trăim. Oricine încearcă să ne ia Patria atentează la viaţa fiecăruia dintre noi. Cei care luptă pentru Patrie îşi salvează concetăţenii. Cum ar putea fi criticaţi pentru aşa ceva? Răspunderea le revine agresorilor.
-VI-
E nevoie să mai spun că legea morală care interzice crima interzice totodată abuzurile de forţă asupra femeilor, violenţele împotriva copiilor şi brutalităţile care fac victima incapabilă să se întreţină?
-VII-
Trebuie să manifestăm în acelaşi timp dispreţ faţă de moarte şi să respect faţă de viaţă. Dispreţul faţă de moarte ne permite să punem mai presus de orice marile virtuţi numite patriotism, onoare, cumpătare, dreptate, altruism, cinste, devotament. Respectul faţă de viaţă ne permite să trăim aceste virtuţi. Iată de ce viaţa noastră şi a celorlalţi e sacră.
Popescu Angela
|
Toio34
Postat pe 10 Ianuarie 2015 09:53
|
CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU
Anticreştinismul
-I-
Căutând printre amintiri îndepărtate povestea metafizicii mele, am aflat că ea a început
printr-o credinţă simplă şi naivă rezultat al învăţăturii religioase primite de la părinţi. Cred că aşa li s-a întâmplat celor mai mulţi dintre noi. Lumea fiind plină de mistere, acceptarea dogmelor tradiţionale care le explică, e mai firească la copil ca negarea lor. Mintea are nevoie de ceva timp şi de ceva studiu înainte să încerce să caute răspunsuri.
Am examinat bine preceptele Religiei când m-am declarat liber-cugetător? Eram atunci în stare de o asemenea analiză? Cred că nu. Fapt e că le-am respins, influenţat, ca atâţia alţii, de ceva ce nu ţinea de raţiune.
-II-
Când reflectăm la binele făcut de creştinism omenirii, primul gând e de a spune despre el ce se spune despre Dumnezeu însuşi: dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Şi totuşi e, a fost şi va fi la unii un fel de mânie contra lui. De ce? Nu e greu de aflat. Creştinismul îi impune omului să-şi înfrâneze patimile. De aceea viciosul e în mod natural duşmanul său aşa cum răufăcătorul e duşmanul jandarmului.
Şi tânărul, ajuns să trăiască pe picioarele lui, poate deveni ostil Religiei, dacă nu a primit o educaţie solidă. Fără principii superioare el va fi dominat de simţuri. Evident că nu se întâmplă întotdeauna astfel, dar excepţiile sunt rare. Eu m-am îndepărtat un timp de Religie fiindcă mi se părea stânjenitoare. Tineretul e expus unor patimi violente care nu fac casă bună cu respectarea unor reguli de conduită.
-III-
Istoria şi experienţa proprie m-au ajutat să înţeleg mai târziu cum s-a răspândit protestantismul. Când nu i-a mai constrâns nimic, primul lucru pe care l-au făcut Luther, regele Henric al VIII-lea al Angliei şi tot grupul de clerici răspopiţi din jurul lor a fost să dea iama printre femei.
Suntem mai buni astăzi? Influenţa cărnii asupra minţii e mai mică în secolul nostru? Ceea ce e în conflict cu spiritul creştin nu sunt ştiinţa sau aşa-zisul modernism cu aberaţiile lui, ci vechile instincte păgâne, senzualitatea şi orgoliul vieţii neînfrânate. Idolatria naturii, idolatria omului considerat Dumnezeu acesta e cultul la care pare să revină civilizaţia noastră.
Francmasonii, care sunt o ramură sau mai degrabă o excrescenţă a protestantismului, nu-şi ascund, în conventurile lor, principiile de morală intimă. Pentru ei Religia nu e decât un mentor ursuz şi morocănos care le refuză plăcerea bieţilor muritori. Ca să-şi trăiască viaţa conform concepţiilor lor, ei şi-au ales natura ca lider de conştiinţă. La naiba cu sobrietatea, cu tot felul de renunţări, să dăm frâu liber patimilor indiferent de consecinţe şi să nu ne pese decât de interesul personal. Masonii consideră permise multe lucruri pe care creştinii le consideră nepermise şi reciproc.
-IV-
Senzualitatea şi mândria sunt marile rele combătute de Religia lui Hristos. Ele sunt principala cauză a nenorocirilor din lume. Ele împiedică omul să fie om, să raţioneze constructiv. Mărturisesc că eu am fost sub influenţa senzualităţii şi că nu am reuşit să scap cu totul nici de influenţa mândriei.
Predescu Virgil
|
Toio34
Postat pe 16 Ianuarie 2015 19:06
|
BISERICA
Unii nu văd pe chipul sfânt al Bisericii decât bube. Dar oare aceasta e Biserica?
Tot ce s-a făcut bine de la Hristos până acum s-a făcut prin creştinism şi Biserică. Pentru cine vede degradarea omului Biserica e instituţia cea mai binefăcătoare.
O lume care s-a îndepărtat de Dumnezeu caută în orgiile trupului şi gândului o împlinire iluzorie. Într-o astfel de lume Biserica, mereu aceeaşi, mereu tânără, îşi apără cu hotărâre Adevărul.
Mesajul Bisericii, acelaşi de două mii de ani, e mai actual ca niciodată. Prin mesajul Bisericii şi doar prin el oamenii au aflat că sunt cu toţii fraţi pentru că sunt fii aceluiaşi Tată. Mesajul Bisericii le-a redat celor mai sărmani, celor mai disperaţi încrederea în viitor.
Codul moral al Bisericii e la fel de actual. El păstrează semnificaţia dată de Dumnezeu omului şi popoarelor. Datorită lui omul nu a devenit cea mai periculoasă fiară a creaţiei. Datorită lui popoarele împinse pe calea viciului şi pierzaniei se pot salva.
Ne gândim aproape tot timpul la criza economică, la politică, la interesele proprii. Ne precupă la fel de mult ce se întâmplă cu Biserica, cu spritualitatea creştină fără de care am compromite totul?
Tomescu Ionuţ (Toio34)
|
Toio34
Postat pe 21 Ianuarie 2015 05:18
|
HORA UNIRII
de Vasile Alecsandri
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n Ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!
|
Toio34
Postat pe 24 Ianuarie 2015 06:30
|
SĂ NE APĂRĂM RELIGIA ŞI BISERICA!
Rezultatele alungării Religiei şi Bisericii din viaţa Europei:
- un avort la 27 de secunde;
- un divorţ la 30 de secunde;
- numărul căsătoriilor a scăzut cu 24% în ultimii 20 de ani;
- 33% din naşteri sunt în afara căsătoriei;
- 80% din creşterea demografică se datorează emigraţiei;
- o familie din 4 numără doar o persoană.
Şi lista poate continua...
Consecinţa: Europa moare.
Renegându-şi Religia şi Biserica Europa s-a angajat pe spirala extincţiei civilizaţiei sale prin depopulare, îmbătrânire, declin şi decadenţă. Tratatul de aderare la U.E. nu ne obligă şi nu ne poate obliga să urmăm şi noi aceeaşi cale. Să ne apărăm Religia şi Biserica pentru binele Ţării, pentru binele copiilor noştri şi al nostru.
Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)
|
Toio34
Postat pe 1 Februarie 2015 09:04
|
RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (9)
SOCIETATEA
Libertatea
-I-
Libertatea e la fel de importantă ca viaţa. Într-adevăr la ce ne-ar folosi existenţa dacă nu am fi liberi atât cât ne-o permite libertatea celorlalţi? Libertatea e prin urmare un drept natural al fiecăruia dintre noi şi e obligatoriu să fie respectat. Nimeni nu are dreptul să ne forţeze să muncim sau să ne împiedice să mergem unde vrem, altfel spus să dispună de persoana noastră, să ne sechestreze. Fără libertate nu există morală, fiindcă morala constă tocmai în folosirea bună, voită a fiinţei noastre. E necesar să avem chiar libertatea de a face rău, fiindcă fără ea nu am avea niciun merit în a face bine. Interesul general e apărat prin legi de inconvenientele unei libertăţi periculoase. Dacă le încalc, ştiu la ce mă expun, dar libertatea alegerii îmi aparţine.
-II-
Nu se poate separa libertatea fizică de libertatea morală. Faptul că înlănţuirea trupului nu afectează întotdeauna libertatea sufletului nu poate fi invocat ca argument pentru transformarea omului în proprietatea cuiva. Sclavia e o nedreptate odioasă şi revoltătoare. Înţelepţii antichităţii au admis-o totuşi ca legitimă. Ea a existat chiar până în secolul al XIX-lea. A fost nevoie de un război lung şi sângeros ca S.U.A. s-o poată suprima. Blândeţea multor stăpâni de sclavi nu justifica lipsirea unor oameni de posesia propriei lor persoane. Să ne amintim că o contribuţie însemnată la această lucrare eliberatoare a avut scriitoarea Harriet Beecher Stowe care dezvăluit ororile sclaviei în cartea sa „Coliba unchiului Tom”.
Iobăgia, care a durat tot până în secolul al XIX-lea, era o formă de sclavie atenuată. Omul legat de pământ nu-l putea părăsi, era vândut împreună cu el, iar rodul muncii lui aparţinea seniorului. Aceste obiceiuri, ţinând de societatea feudală, au fost înlocuite treptat cu forme de organizare socială mai rafinate, însă nu neapărat mai bune.
-III-
Există în tot ce suprimă libertatea o dublă ispită. La stăpân ispita de a abuza de puterea sa, la aservit ispita de a se lăsa în voia soartei, de se degrada pierzându-şi orice iniţiativă, orice sentiment de demnitate umană. Se mai poate numi om sclavul bătut sau umblând cu şiretlicuri ca să scape de bătaie?
Nu ne e permis să renunţăm de bunăvoie la propria noastră libertate, atât e de preţioasă şi de sacră. Nimănui nu-i e îngăduit să se vândă ca sclav, dacă nu o face din nobleţe sufletească, din generozitate. Vincent de Paul, de exemplu, a luat la Alger locul unui vâslaş la galere care nu a putut fi răscumpărat de la piraţi.
-IV-
Nu ne e permis nici să ne vindem voinţa angajându-ne să comitem o nedreptate. Fără îndoială putem să ne înstrăinăm timpul, munca în condiţii negociate, pentru că o parte a voinţei noastre scapă contractului fiindu-i superioară. De aceea patronii nu au dreptul să abuzeze de puterea lor pentru a-şi forţa salariaţii să-şi compromită sănătatea sau viaţa. Nici asociaţiile nu au dreptul să-şi constrângă membrii prin abuz de influenţă. Oricare ar fi asociaţia în care intrăm cu o intenţie oarecare, nu ne e îngăduit să renunţăm pentru ea la libertatea noastră pentru a-i urma pasivi consemnele. Concurenţa teribilă de pe piaţa muncii e prin ea însăşi un obstacol serios în calea libertăţii. Conştiinţa capitulează uşor în faţa foamei. Cei din partea de sus a scării sociale e necesar să înțeleagă bine ce crimă comit acutizând o necesitate vitală. Să ceri, de pildă, unei biete muncitoare să lucreze pentru o plată derizorie, s-o obligi în plus să stea peste program, înseamnă să atentezi la libertatea ei, fiindcă ştii că nu poate spune nu.
Unele persoane au calitatea, autoritatea şi datoria de a-şi impune voinţa. Părinţii îşi domină copilul, iar alături de ei şi cu acordul lor sunt profesorii însărcinaţi cu instruirea lui. Minorul nu poate fi liber pentru că nu are o educaţie completă şi o minimă experienţă de viaţă. Desăvârşirea educaţiei lui nu se poate face doar prin aplicarea de sancţiuni. E necesar totodată ca el să priceapă că ascultarea îl pregăteşte pentru independenţa sa de mai târziu şi că tot ce se doreşte e să fie împiedicat să-şi facă singur rău. E important ca purtarea să-i fie dictată de raţiune, nu de teamă sau de dispoziții de moment.
-V-
Libertatea e atât de necesară vieţii încât lipsirea de ea a devenit cea mai gravă pedeapsă aplicată acelora care fac rele. Nimic nu ne emoţionează mai mult ca soarta unui deţinut. Masca de Fier, despre care nu se ştie nimic precis, a înduioşat mulţi oameni doar pentru că era captiv. Nenorocirea întemnițatului din Chillon i-a inspirat lui Byron versuri remarcabile, iar nouă vizitarea temniţelor din vechile castele sau a puţurilor din Veneţia ne provoacă fiori. În zilele noastre închisoarea nu mai e inumană, ci aspră, fiindcă e o pedeapsă, dar e mai mult o dezonoare decât o suferinţă fizică. Tendinţa e de a face din ea un instrument de moralizare ajutând vinovaţii să se îndrepte şi să-şi folosească mai bine libertatea când şi-o recapătă.
-VI-
O carte veche, scrisă sub formă de întrebări şi răspunsuri de Alcuin pentru fiul lui Carol cel Mare, cuprinde această admirabilă definiţie: „Ce e libertatea? E neprihănire.” În acea epocă, considerată întunecată şi barbară, libertatea era de neconceput fără moralitate. În marile catedrale e scris uneori cuvântul „Libertas” sub statui de femei pure părând că se înalţă spre ţelul căutat de ochii lor îndreptaţi către cer. O astfel de libertate trebuie să ne dorim, pentru ea avem datoria să rămânem stăpâni pe persoana noastră, pe gândurile noastre şi pe faptele noastre. Libertatea care ne pângăreşte fiinţa, care ne-o distruge, care ne împiedică să gândim creator e de fapt servitute.
Popescu Angela
|
Toio34
Postat pe 2 Februarie 2015 17:13
|
OPINIE
Mulţi beţivi, drogaţi sau perverşi au studii superioare. Nu învăţătura sau lipsa ei sunt prin urmare problema, ci slăbiciunile omeneşti. Tindem să considerăm ca bun ce e plăcut chiar când ştim că ne distruge. Din punctul acesta de vedere suntem asemenea copiilor şi la fel ca ei avem nevoie de cineva care să ne împiedice să ne facem rău singuri. Ori doar Religia şi Biserica ne pot apăra pe noi de noi. Restul e de mai mică importanţă...
Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)
|
Toio34
Postat pe 6 Februarie 2015 18:18
|
VEŞNICA RĂSTIGNIRE
De două mii de ani cea mai mare dintre dramele omeneşti, aceea a Pătimirii, se repetă duhovniceşte în fiecare primăvară. Cine va suferi moral în aceste zile de agonie? Peste deşertul timpului se ridică Sfânta Cruce. Viaţa noastră banală, echivocă şi imorală îşi va urma cursul monoton. Hristos va primi loviturile şi spinii, se va prăbuşi la pământ, lemnul Crucii îi va zdrobi carnea. Îl vor ţintui cu lovituri puternice de ciocan de lemnul tare. „Mi-au străpuns mâinile şi picioarele, mi-au numărat toate oasele.” Ce vom şti despre aceasta? Sângele Îi va şiroi încet pe trupul livid. Va căuta din ochi pe Tatăl şi sufletele noastre. Ce-au înţeles sufletele noastre din această tragedie? Ele nici n-au tresărit, nici n-au plâns. Ele nici măcar n-au gândit. Nici măcar n-au văzut. Hristos moare singur, foarte singur.
Sufletele noastre dorm sau sunt sterile în timp ce pentru a le scoate din toropeală, din mocirlă, din moarte acest trup atârnă în suferinţă între cer şi pământ. În zadar această inimă chinuită scoate strigăte de disperare care ar trebui să ne îngheţe sângele în vine sau să ne lase fără grai.
Şi totuşi decădem din cauza sufocării sufleteşti. Avem nevoie de speranţă, de milostenie, de dreptate, de smerenie ca de aer. Viaţa sufletească am primit-o spre păstrare. Suntem purtătorii ei. Şi mâinile ne atârnă neputincioase. Şi lumina din ochi ni s-a stins. Şi buzele nu ne mai tremură de fervoare şi emoţie. Inimile ne sunt uscate ca nisipul din deşert. Sufletele ne agonizează.
Credinţa însemnă ceva doar dacă cucereşte, iubirea doar dacă arde, milostenia doar dacă ajută.
Tomescu Ionuţ (Toio34)
|
Toio34
Postat pe 8 Februarie 2015 16:44
|
SĂ CREDEM ÎN DUMNEZEU!
Dacă nu există morală patimile se dezlănţuie, instinctele brutale devin de nestăvilit. Omul ajunge opusul a ceea ce morala îl îndeamnă să fie adică necredincios, egoist, hoţ, asasin, desfrânat, sperjur. Progresul material, bunăstarea nu mai sunt posibile pentru că în lipsa moralei omul le distruge. Fără morală întregul nostru edificiu social se năruie.
Vrem libertate nelimitată de exprimare, dar dacă această libertate nu e limitată de morală ce devine? Anarhie în idei, anarhie în societate. Putem să atacăm morala, să proclamăm virtutea viciu. Adică avem libertatea să atacăm societatea în însăşi temelia ei. Dar asta nu înseamnă progres. Omul moral este distrus, iar omul imoral nu poate exista pentru că poartă în el germenul morţii.
Avem democraţie, guvernarea poporului de către popor. Fiecare cetăţean îşi exercită partea sa de suveranitate naţională prin cei care-l reprezintă şi pe care-i alege. E, fără îndoială, cea mai frumoasă formă de guvernare. Dar dacă alegătorii sunt imorali alegerea lor se va îndrepta spre oameni imorali, spre aceia care le vor lua voturile prin promisiuni înşelătoare sau care le vor încuraja imoralitatea. Puterea va fi imorală şi o putere imorală nu va rezista multă vreme. Rezultatul va fi anarhia. Exasperată de anarhie Naţiunea va face apel la vreo persoană care-i pare mai decisă, mai hotărâtă. Ne vom întoarce la dictatură. Ce se va întâmpla atunci cu progresul?
Dacă vrem progresul, bunăstarea trebuie să fim morali. Religia e cel mai puternic susţinător al moralei. Să credem în Dumnezeu!
Tomescu Ionuţ (Toio34)
|
Toio34
Postat pe 10 Februarie 2015 08:40
|
CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (2)
Dumnezeu
-I-
Patimile ascunse în spatele unor motive aparent onorabile şi orgoliul tineresc amestecat cu revolta contra oricărei autorităţi au jucat rolul cel mai important în evoluţia iniţială a ideilor mele. Asemenea înclinaţii, înnăscute în om, nu sunt absolut condamnabile, dar au nevoie de îndrumare, de moderare.
-II-
Egoismul ne face să ne considerăm centrul universului. Raţiunea noastră trufaşă vrea să cuprindă totul, să supună totul. Credem că ştim, dar de fapt nu ştim nimic. Unii, mai filozofi, se întreabă dacă tradiţiile, dogmele, misterele, împotriva cărora li s-a răzvrătit inteligenţa, nu ascund un sens profund. Alţii, mai puţin filozofi, se poticnesc în negaţii şi cu toate că nu au habar de firea omenească, de învăţămintele istoriei se consideră superiori multora. Înainte să mă aflu în acest impas eram anticreştin, dar nu ateu. Întâlnindu-l pe Dumnezeu în drumul meu, ca Iov, nu L-am recunoscut decât pe jumătate.
O minte metodică rezumă, sintetizează, priveşte în ansamblu orice obiect de studiu pentru a-l analiza mai bine. Aşa am ajuns într-o primă etapă să-L admit pe Dumnezeu ca încarnare a misterelor universului, marele X pe care fiecare îl descifrează cum poate. Apoi am remarcat că ateismul e aplicabil felului cum încercăm să ni-L reprezentăm pe Dumnezeu, nu lui Dumnezeu, adică misterului însuşi, perfecţiunii idealului.
-III-
Să presupunem că am suprima cuvântul Dumnezeu din vocabular ca să nu-i rănim pe ateii care nu-L înţeleg. Procedând aşa ar trebui să suprimăm multe alte cuvinte. Oare noi înţelegem mai bine căldura, electricitatea, lumina, gravitaţia decât îl înţeleg ateii pe Dumnezeu? Sunt realităţi, se va spune. Fiindcă dăm nume unor realităţi, nu ar fi ridicol să suprimăm numele a ceea ce, din punct de vedere filozofic, e chiar absolutul?
Ateismul rezultă dintr-o lacună de gândire. Un obiect nu poate exista fără să fie făcut de cineva. Or universul, capodoperă de ordine, de armonie, e infinit mai complex ca orice obiect. Suntem, prin urmare, îndreptăţiţi să-i considerăm la fel de iraţionali şi pe cei care spun despre un obiect că s-a creat singur, şi pe cei care spun acelaşi lucru despre univers. Există deci un creator. L-am numit Dumnezeu. I-am fi putut da alt nume, dar fondul ar fi rămas acelaşi. Obiectul dovedeşte prin existenţa sa, existenţa celui care l-a făcut.
-IV-
Nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu, dar nu e de mirare, dată fiind infinitatea Sa şi micimea noastră. E un motiv să-I negăm existenţa, când peste tot El ne ridică o mulţime de alte întrebări grele pe lângă cea despre sine? Ateul, confruntat cu ele, va folosi pentru a le da răspuns formulări ca Natură, Hazard, Destin, Forţa lucrurilor, ceea ce e un alt mod de a vorbi tot despre Divinitate.
Panteiştii nu admit un Dumnezeu concret, deosebit de materie. Sistemul lor filozofic complică lucrurile, iar bunul-simţ li-l respinge. Am putea spune şi noi ca Goethe într-o discuţie cu Eckermann: ”Nu am întâlnit încă pe nimeni care să ştie ce înseamnă cuvântul panteism.”
-V-
Mintea noastră, împinsă de curiozitate să meargă la surse, nu e satisfăcută decât când ajunge la sursa a toate, pe care nu o pricepe fără îndoială, dar care răspunde ideii înnăscute în noi că nu există efect fără cauză.
Imperceptibil prin simţuri, Dumnezeu e indispensabil înţelegerii omului şi universului. Pământul se învârte în jurul soarelui. Omenirea se învârte în jurul soarelui său intelectual şi moral, care e Dumnezeu. Nu-L putem cuprinde pe Dumnezeu cu mintea aşa cum nu ne putem uita la soare. Deşi ambii ne orbesc cu razele lor, relaţia existentă între devenirea omului şi Divinitate o putem găsi fără să căutăm prea mult. Iată de ce atunci când mă consideram mai
liber-cugetător ca niciodată, mi s-a părut pueril să-L neg pe Dumnezeu.
-VI-
Marele duşman al lui Dumnezeu ne e arătat de vorba de duh a unui umorist: ”Dumnezeu L-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, iar omul I-a plătit cu aceeaşi monedă.” Nici cei mai înţelepţi nu scapă antropomorfismului. Îl concepem întotdeauna pe Dumnezeu mai mult sau mai puţin asemănător cu noi, îi atribuim patimile noastre, ideile noastre şi desfigurându-L ajungem să nu mai credem în El.
Nimic mai firesc la urma urmei ca antropomorfismul şi mă întreb cum ne-am putea descotorosi de el chiar după ce am cunoscut viziunile sublime ale Bibliei, dar îmi pare că de la Evanghelie ceva s-a schimbat.
Predescu Virgil
|
Toio34
Postat pe 13 Februarie 2015 18:03
|
VIRTUŢI PATRIOTICE
Patriotismul nu e o iubire contemplativă sterilă. El presupune obligaţii şi sacrificii reciproce zilnice.
Să admirăm frumuseţea şi bogăţiile Patriei dar să nu uităm că ne putem bucura de ele doar datorită jertfei de sânge a înaintaşilor. Toţi avem o datorie faţă de Patrie încă de la naştere. „Patria, care ne-a dat viaţa, hrana şi educaţia, ne cere să ne facem datoria faţă de ea în fiecare clipă şi mai ales când e în primejdie”, spune Cicero. Îndeplinindu-ne îndatoririle individuale şi sociale contribuim la binele Patriei care e binele nostru al tuturor. Cea mai grea dintre îndatoririle noastre e apărarea Patriei pentru că implică practicarea altruismului şi a celor mai înalte virtuţi.
Curajul e definit de obicei ca vitejie în lupte şi sânge rece în mijlocul primejdiilor. Am moştenit de la daci vitejia lor admirabilă şi istoria noastră e plină de fapte eroice. Dar curajul, definit astfel, e doar bravură şi ţine de temperament. Adevăratul curaj e energia morală, tăria sufletească, forţa de a rezista tuturor adversităţilor. E cea mai dificilă virtute, cea mai glorioasă şi produce cele mai puternice efecte. Ea cuprinde mărinimia, răbdarea, statornicia, perseverenţa şi e un zid de apărare indestructibil.
Romanii au posedat această virtute în cel mai înalt grad şi de la ei o avem şi noi. Energia morală ne-a susţinut în vremuri grele şi datorită ei am dăinuit.
Încrederea în sine asigură succesul în viaţă şi în război. Popoarele care au crezut în ele însele au rezistat. Încrederea în tine îţi dă forţă să lupţi. Popoarele care, dimpotrivă, s-au lăsat cuprinse de descurajare au dispărut.
Cea mai bună dovadă de devotament faţă de Patrie e menţinerea ordinii. Ordinea se menţine prin respectarea legilor, prin combaterea discordiei şi prin evitarea violenţelor. Vom trăi mai bine doar dacă suntem prudenţi şi înţelepţi. Patriotul trebuie să iubească ordinea la fel de mult ca libertatea.
Libertatea e cel mai de preţ bun al omului şi ordinea cel mai sigur mod de a beneficia de ea. Când cetăţenii nu menţin ordinea Statul e slăbit şi ameninţat cu ruina. Păstrarea ordinii se numeşte disciplină civilă. Disciplina civilă dă forţă Naţiunii.
O virtute patriotică e şi moralitatea. Desfătările, plăcerile, lipsa cumpătării au dus la dispariţia mai multor Ţări ca înfrâgerile militare. Desfrâul face grele acţivităţile de care depinde apărarea Patriei.
Credeţi că oameni, care dorm vlăguiţi de dezmăţ, vor găsi în ei forţa şi curajul de a respinge duşmanul dacă sunt treziţi brusc? În interesul Patriei trebuie să ne înfrânăm.
Viaţa obişnuită impune şi ea practicarea unor vituţi patriotice. Îndeplinirea conştincioasă a activităţilor zilnice cere aproape tot atâta energie ca faptele eroice. Una din virtuţile importante ale cetăţeanului e hărnicia. Hărnicia e extrem de folositoare Patriei. Plugarul şi muncitorul care-şi fac sârguincios munca, savantul şi artistul, care îmbogăţesc societatea cu descoperirile şi creaţiile lor, contribuie enorm la binele comun.
Predescu Virgil
|
Toio34
Postat pe 23 Februarie 2015 10:34
|
FRAGMENT DIN "JURNALUL FERICIRII" DE NICOLAE STEINHARDT
Cititorii lui Andre Gide şi urmaşii lor s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e îngăduit.”
Raţionamentul e simplu. De vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştile nu mai au niciun rost, poţi face – netulburat – orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare […] pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nicio îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile, „nu e drept”? Ori „de ce ni se face nedreptate”? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale, totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul e posibil, e posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa sunt şi ele neplăcute când trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) […]
Iubitorii de raţiune şi dreptate – printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii – ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decât oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu fie îngăduit chiar orice. [...]
|
Toio34
Postat pe 6 Martie 2015 08:38
|
RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (11)
SOCIETATEA
Onoarea
-I-
Onoarea e mai preţioasă ca viaţa şi libertatea. Ea e uşor de simţit, dar greu de definit. O purtăm în suflete ca respect absolut al demnităţii noastre morale, ca sentiment de mândrie dat de o viaţă trăită frumos şi curat. Alfred de Vigny spunea că onoarea e poezia datoriei, delicateţea şi frumuseţea ei. Datoria ne impune ba una, ba alta. Onoarea ne înflăcărează, ne uneşte, ne măsoară faptele cu idealul pe care ni l-am creat despre demnitatea proprie.
Dacă nu devine trufie, onoarea ne poate fi călăuză. Ea e mai exigentă ca datoria. Ea ne interzice unele lucruri permise în sens strict. Ideea că nu e demn de noi să adoptăm unele comportamente ne va împiedica să profităm de ceilalţi, ne va opri în faţa unei revanșe, a unei răzbunări şi ne va da curajul de a suporta încercările, de a fi mai buni.
-II-
Corneille e poetul onoarei şi eroinele sale o încarnează sublim, Ximena şi Paulina mai ales. La şcoala lor s-au format femeile din secolul al XVII-lea. În acea epocă, numită neîntemeiat întunecată, respectul pentru ceilalţi şi dorinţa de a face bine, de a nu comite josnicii se numea pe drept cuvânt fală. Nu trebuie confundată aici fala cu amorul propriu.
Onoarea implică grija pentru reputaţia noastră. Ar fi periculos totuşi să identificăm onoarea cu reputaţia. Onoarea, care trăieşte în noi, care e inseparabilă de noi, e superioară reputaţiei, acest bun fragil şi preţios pe care nu suntem în întregime stăpâni. Fără îndoială dorinţa de a fi respectaţi de toţi e bună din punct de vedere moral. Ea e strâns legată de solidaritatea umană.
De asemenea e o datorie să respectăm o părere, întâi pentru că a o contraria înseamnă să-l rănim pe cel care a exprimat-o şi apoi pentru că în multe cazuri părerea altuia poate fi mai înţeleaptă ca a noastră. Un fapt aparent minor, asupra căruia cineva atrage atenția, se poate dovedi periculos pentru ceilalţi prin efectele produse.
-III-
Multe persoane nu se pot ridica până la dezinteresarea absolută fără sprijinul celor pe care-i iubesc. Nimic de criticat aici. Susţinerea apropiaţilor poate opri un suflet slab în faţa răului, îl poate îndemna să facă bine, motiv inferior fără îndoială, dar care, tocmai pentru că e inferior, e la îndemâna celor mai mulţi. Când te strădui din greu să fii corect e plăcut să ştii că nu eşti singur. Pentru copil e un imbold puternic, pentru adult e un sprijin moral.
Ceea ce trebuie să ne dea de gândit e că în istorie mulţi eroi au fost huiduiţi după ce au fost aclamaţi. Facem tot ce stă în puterea noastră şi ne vedem faptele cele mai nobile rău interpretate sau contestate. Onoarea depinde însă de conştiinţă. Dacă toată lumea ne laudă, ignorând adevărul despre noi, nu putem fi mulţumiţi. O greşeală făcută, chiar neştiută, e sâcâitoare. Atacaţi de toţi, dar fiind oneşti în intenţii, nu vom fi prea afectaţi de ostilitatea celorlalţi. E mai important prin urmare să merităm stima, decât să fim stimaţi. Să fim nepărtinitori, să respectăm legile morale, să ne facem datoria, să ne supunem uzanţelor, dar să deosebim binele, utilul de ce e convenţional. Onoarea şi reputaţia nu ţin de modă. Femeia e preocupată mai mult de aspectul ei exterior decât de lipsa ei de bunătate. Deşi ştie că e necesar să fie bună, cumpătată şi devotată, ea crede că e cel puţin la fel de necesar să-i fie apreciate frumuseţea şi eleganţa. O reputaţie bună îşi are însă importanţa ei, chiar dacă în zilele noastre nu-i mai pasă nimănui de ce spune lumea. Să evităm aşadar să fim judecate greşit sau să-i judecăm greşit pe alţii.
-IV-
Benjamin Constant considera calomnia un asasinat moral şi un furt. Un neadevăr spus despre cineva face tot atâta rău ca o armă. O femeie speriată de un câine vagabond, care se apropia de ea gudurându-se, s-a apucat să strige „Ajutor, câine turbat!”. Lumea a sărit şi a omorât câinele. Bietul animal şi-a pierdut viaţa din cauza unei afirmaţii inexacte. Vinovăţia e mai mare atunci când îi furi reputaţia cuiva decât atunci când îi furi banii. Banii se pot recupera, reputaţia nu.
Între calomnia care dezonorează şi clevetirea care răneşte e cu siguranţă o mare deosebire. Prima e rezultatul premeditării, al răutăţii. Cea de a doua e rezultatul lipsei de judecată, al flecărelii neglijente. Un om fără minte e preocupat mai mult de ce fac ceilalţi decât de ce face el. Metehnele, slăbiciunile lui sar în ochi. Se spune despre clevetire că e un defect specific femeilor fiindcă ele ar vorbi mai mult ca bărbaţii. Nu e însă ceva sigur şi în plus locvacitatea feminină e bună, fiindcă învățăm să vorbim de la mame.
-V-
Când vorbim mult riscăm să ne trezim perorând fără să spunem nimic sau spunând răutăţi. Aşa ajungem să zeflemisim, zeflemeaua fiind modul cel mai uşor şi cel mai vulgar de a glumi. Povestirea agreabilă a unei întâmplări, găsirea unui epitet răutăcios, punerea în evidenţă a ridicolului îi pot aduce un succes facil cui are umor. Panta e alunecoasă. Vor fi criticate succesiv figura, îmbrăcămintea, caracterul şi purtarea. O treabă atât de urâtă se face foarte uşor. Există femei puţin inteligente dotate cu un adevărat talent în descoperirea imperfecţiunilor pe care le avem toţi. Asemenea femei sunt în general răutăcioase din gelozie. Ele îi atacă pe cei mai buni, ele se răzbună pe calităţile pe care nu le au. Dar de aici până la calomnie, la povestea inventată, e cale lungă. O străbatem uneori aproape inconştient din lipsă de subiecte de conversaţie, din nevoia de a ne păstra renumele de persoane informate. Nici nu e greu, e suficient să ne facem ecoul unei poveşti în circulaţie. Bulgărele de zăpadă pornit din vârful muntelui se rostogoleşte, creşte. Fiecare limbă ascuţită adaugă o trăsătură, un amănunt şi brusc avalanşa loveşte, distruge, striveşte o casă cu toată fericirea din ea.
Calomnia, clevetirea nu ar avea efect, dacă nu ar găsi o asistenţă complezentă. Dacă bârfitorul îl are pe dracu’ pe limbă, cel care-l ascultă îl are în ureche.
-VI-
Sunt de evitat, mai ales de către femei, persoanele vorbăreţe şi bârfitoare. Eram deunăzi pe stradă cu o amică şi o ascultam vorbind de rău o căsătorie anunţată recent. Viitorul mire, viitoarea mireasă, cele două Familii, toţi au fost încondeiaţi, nimeni nu a fost cruţat. Chiar atunci întâmplarea ni le-a scos în cale pe cea care urma să se mărite şi pe mama ei. „Binevoitoarea” mea prietenă, care tocmai le făcuse cu ouă şi cu oţet, le întâmpină cu un zâmbet larg spunându-le: „Ştiţi discutam despre voi şi despre acea încântătoare căsătorie…”
Aceste mici scene au o latură bună, fiindcă la terminarea lor ne vom spune: „Vom fi la rândul nostru bârfiţi.” Vom ajunge astfel să urâm clevetirea, s-o dispreţuim, chiar dacă nu ne afectează onoarea. Când intervine calomnia, putem încerca să ne apărăm, cu toate că e adesea inutil. Calomnia, bârfa au aripi ca harpiile din mitologia greacă, acele păsări urâte cu chip de femeie. Vorba defăimătoare circulă din aproape în aproape. Cine a spus-o? Nimeni şi toată lumea. Sunt chiar oameni care practică cu o artă desăvârşită transmiterea ocării prin intermediul altora. Cu un cuvânt, cu o întrebare ne prind în cursă, par să ştie ce nu ştiu şi când facem o indiscreţie, când din cauza unei ranchiune ne criticăm prietenii, ei se prefac că-i apără felicitându-se în gând că ne-au determinat să vorbim în locul lor.
-VII-
Se va întâmpla adesea să fim în legătură cu oameni care se cunosc şi ale căror interese sunt opuse. Dacă unii dintre ei ni se vor destăinui, cel mai bun mijloc de a scăpa cu faţa curată e ca urechea noastră stângă să nu ştie ce aude urechea noastră dreaptă. Altfel vom semăna discordie fără să vrem.
O altă formă de clevetire foarte răspândită constă în a le povesti oamenilor ce spun ceilalţi despre ei, cică pentru a le face un serviciu. E o pretinsă îndatorire de prieten. Vorbele nu sunt aproape niciodată repetate textual, ranchiunele se înveninează, urile se aprind, un foc mic mocnind sub cenuşă dă naştere unui incendiu. Rareori o toană trecătoare nu se transformă în asemenea condiţii într-o infamie premeditată.
-VIII-
Apoi concluziile noastre prea grăbite sunt adesea greşite. Printr-o faptă sau un cuvânt condamnăm o viaţă şi un caracter. Oamenii îşi pierd vremea judecându-se reciproc şi la aceste tribunale improvizate sunt mai multe condamnări fără dovezi decât achitări. Judecători severi sunt întotdeauna cei mai puţin ireproşabili. Aceştia nu se vor gândi niciodată la propriile greşeli pentru a-şi spune că alţii pot avea aceleaşi scuze. E cazul multor tinere care au intoleranţa vârstei lor.
„Mizantropul” lui Molière aduce pe scenă toate formele de clevetire, toate modurile de a prejudicia reputaţia aproapelui şi arată cât de odioase sunt astfel de procedee. „Mizantropul” e o comedie, dar răul făcut de cuvintele imprudente şi rele provoacă adevărate drame. Arabii au o maximă: „Când taci eşti stăpânul cuvântului, când vorbeşti cuvântul e stăpânul tău.” Să cumpănim bine înainte de a spune ceva. O exprimare neglijentă sau condamnabilă ne poate domina viaţa prin reacţiile pe care le provoacă.
Popescu Angela
|
Toio34
Postat pe 9 Martie 2015 13:03
|
CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (3)
Religia
-I-
După ce l-am admis pe Dumnezeu, mi-a trebuit ceva timp ca să înţeleg că existenţa Sa implică în mod necesar o Religie, adică o reglementare a raporturilor omului cu idealul divin.
Nu puteam de asemenea tăgădui utilitatea socială a Religiei. Filozofii din toate epocile au recunoscut-o şi trecutul o confirmă. Societăţile omeneşti au la bază credinţa în zei. Dacă teoretic un individ cu studii superioare şi moral s-ar putea lipsi de ea, necesitatea sa pentru masa mai puţin instruită şi impresionabilă e evidentă. Religia influenţează zone ale inimii inaccesibile normelor stabilite de oameni. Ea pune ordine în lumea morală, ea e legea sufletelor. Fără ea ar fi haos şi anarhie. Distrugerea unei Religii a antrenat întotdeauna după sine declinul sau distrugerea societăţii care o practica.
Religiozitatea e pentru Naţiune o formă de manifestare a instinctului său colectiv de conservare. Nefiind filozoafă, majoritatea oamenilor a primit în sânge toată doza de metafizică necesară existenţei sale şi anume: sentimentul religios, nevoia de a crede în Dumnezeu, nevoia de a avea o lege morală. Religia e cea care ne deosebeşte cel mai mult de animale. Ea e baza moralei. Dacă nu vine de la Dumnezeu, dacă e produsul raţiunii, morala are doar o valoare relativă fiind la discreţia slăbiciunilor omeneşti. Iată de ce am ajuns să nu mai văd în aşa-zisa morală independentă decât o concepţie absurdă. Aşa cum pământul e legat de soare prin forţa centripetă, aşa şi insul e legat de soarele său moral care e Dumnezeu. Atracţia divină contrabalansează forța centrifugă produsă de firea rea a omului, de patimile lui, care altfel l-ar împinge în neant.
-II-
Întemeietorii şcolii pozitiviste au vrut să facem abstracţie de tot ce nu putem cuprinde cu mintea şi să renunţăm să ne mai ocupăm de Dumnezeu pentru că e incognoscibil. Deci fără Religie. Dar zădărnicia acestui raţionament sare în ochi. Fascinația necunoscutului e forţa care înalţă sufletul uman spre o lume superioară, care îl împinge în mod constant spre Religie.
-III-
M-am întrebat adesea dacă ar putea exista o teologie capabilă să satisfacă în acelaşi timp o minoritate de gânditori mai mult sau mai puţin savanţi, înclinaţi spre analiză şi mulţimea oamenilor simpli, credincioşi, înclinaţi spre sinteză.
Nu suntem în viaţă asemenea călătorilor dintr-un autobuz, unde cei ce se tem de frig vor să închidă tot, iar cei ce se tem de căldură să deschidă tot? Nu e raţional să facem concesii celor care par să aibă mai multă nevoie de ele? Nu după amabilitatea cu care-şi sacrifică confortul, tihna pentru acelea ale aproapelui se recunosc oamenii binecrescuţi, marile caractere?
E evident că nu există concepţii acceptate de toată lumea. Prin urmare ateii s-ar cuveni să evite să-şi impună părerile unor persoane care au propriul lor mod de a vedea lucrurile într-un domeniu unde savantul are tot atâtea cunoştinţe ca neştiutorul. Oricât de superiori s-ar crede cei fără Dumnezeu, e important să nu piardă din vedere că omul e supus greşelii şi că un pic de modestie e o dovadă de bun-simţ.
-IV-
Religia ne dă fiecăruia unealta cea mai necesară vieţii de fiecare zi şi le oferă conducătorilor de Statului singurul mijloc de a feri Naţiunea de nenorociri. Când nu se ţine cont de viaţa umană, nu se nu se ţine cont nici de viaţa societăţii şi când nu se ţine cont de viaţa societăţii nu e posibilă organizarea ei. Soluţia e aşadar o credinţă religioasă şi morală. Problemele sociale nu ar exista, dacă toţi am crede în Dumnezeu.
Înţelegeam prin urmare necesitatea Religiei şi admiram acţiunea sa socială. Voiam însă să mă limitez la Religia naturală. Acceptam, asemenea protestanţilor, un Dumnezeu interior, dar respingeam ca practici superstiţioase nedemne de un spirit liber orice manifestări religioase colective. Când mi-am dat seama de ataşamentul tenace al maselor pentru cultul comun, am înţeles ce rădăcini profunde are acesta în firea omenească. Să vrei să împiedici sentimentul religios să se manifeste exterior şi obștesc e ca şi cum ai interzice gândirii să se exprime prin cuvinte sau în scris.
-V-
Cei care combat Religia s-au gândit la ce s-ar întâmpla dacă ea ar dispare? Majoritatea dispune de un bagaj restrâns de cunoştinţe, iar cei instruiţi au o mulţime de lacune. Chiar în elită, sunt puţini cei care au înclinaţie şi timp pentru metafizică. Ar trebui tratată preferenţial această minoritate infimă, imposibil de satisfăcut şi neglijată masa imensă care nu gândeşte, dar mai ales nu simte ca ea? În afară de filozofi sau de literaţi care ştiu să raţioneze şi care au posibilitatea s-o facă, e mulţimea nefericiţilor aflată permanent în luptă pentru pâinea zilnică. Nu ar fi o crimă să-i punem să filozofeze în loc să-i lăsăm să-şi câştige existenţa?
Religia le transmite tuturor claselor de cetăţeni ideile de morală, de ordine, de datorie, de omenie, de dreptate. Puţini pot avea cunoştinţe ştiinţifice temeinice. Învăţăturile Religiei le poate dobândi oricine. Prin Religie se dezvăluie oamenilor de orice condiţie toate adevărurile folositoare şi necesare.
-VI-
Religia, filozofia poporului, e superioară oricărei gândiri şi la ea ajung toate concepţiile generale despre lume demne de respect. Religiile îi învaţă pe oameni virtutea, munca şi dreptatea. Creştinismul a îmbogăţit aceste învăţături adăugându-le smerenia şi jertfa. De fapt Religia e aceea care permite societăţii să existe şi să progreseze, nu ateismul.
Religia a făcut toată munca filozofică pentru aceia care nu o puteau face, le-a dat substanţa adevărului, i-a ferit de o mare risipă de timp şi de greşeli nenumărate. Ea le-a pus în mâini un manual de viaţă util, care nu-i împiedică pe cei care-l găsesc sumar să caute mai multe cunoştinţe în altă parte, dacă există, dar care nu le dă dreptul să ceară înlăturarea Religiei sau transformarea ei după chipul lor.
Predescu Virgil
|
Toio34
Postat pe 21 Martie 2015 16:09
|
12:04, 6 Aprilie 2022
Caius Covrig își donează ziua și face apel la umanitate! Hai să facem echipă și să-l ajutăm pe Alin !
Ce își doresc gravidele din România pentru copiii lor. Psiholog: Resimt o responsabilitate imensă de a-și ști copilul în siguranță pe viitor
Irina, eleva de 10 ce vine zilnic la școală de la 15 kilometri distanță, își dorește ca într-o zi să fie studentă la Teatru
Inima Copiilor strânge 10.000 de promisiuni pentru extinderea secției de Cardiochirurgie de la Marie Curie