A venit intr-o buna zi in viata mea. Pe o carare pe care nu mai calcase nimeni pana atunci. Cu un moment de fericire pe care nu l-a implorat nimeni. Dintr-o lume cu totul diferita de lumea mea, hranindu-ne totusi cu acelasi dor de iubire, dintr-o viata - ma intreb care- in care ne-am atins unul altuia sufletele.

“Cand unul dintre noi o sa plece, celalalt o sa continue sa existe ca si pana atunci… Da, iubita? Promiti?” “E o promisiune”. Minteam… Ma intreb daca stia ca nu spun adevarul.

A venit intr-o buna zi in viata mea. Pe o carare pe care nu mai calcase nimeni pana atunci. Cu un moment de fericire pe care nu l-a implorat nimeni. Dintr-o lume cu totul diferita de lumea mea, hranindu-ne totusi cu acelasi dor de iubire, dintr-o viata - ma intreb care- in care ne-am atins unul altuia sufletele. Dintr-un timp in care scriam pe cerul visurilor in doi, timid si sovaielnic la inceput, apoi din ce in ce mai sigur, si numele noastre. Cand hotarasem sa inchid definitiv portile iubirii si sa ma iubesc mai mult pe mine. Atunci a aparut. Sigur pe el, cu un zambet ametitor, ametitor de sigur… sigur ca puteam citi in el si dezastrul, si fericirea intreaga, si mierea, si amarul, si prabusirea inevitabila…

Avea un zambet despre care stiam ca intr-o buna zi o sa toarne durere peste al meu… sigur ca i-am raspuns printr-un zambet. Un zambet fermecator. Care isi accepta blestemul si condamnarea. Cu o durere care imi sageteaza inima si imi provoaca ace in tot corpul. Cu o fericire si o plutire pe care le intuiam a nu fi deloc eterne in lumea concreta a imbratisarilor si a dovezilor permanente de iubire. Dintr-un joc magic al destinului, dintr-un joc stupid de doi oameni care se intituleaza “mari”, isi spun “te iubesc” si cred ca iubesc. Iubesc. Pe o amintire incuiata intr-un colt de inima atat de ingust incat o dezleg doar in zilele cu ploaie, in zilele cu zapada, in cele cu dor mare si friguri pe care nu le mai topeste nimic… Asa l-am primit in viata mea. Cand noi doi ne-am gasit.

Si l-am primit cu teama, cu bratele deschise, inima pierduta, cu zambetul tamp de femeie indragostita care stie ca iubirea ei nu are din start nicio sansa. Si l-am lasat sa ma iubeasca. Cu tot cu imposibilul iubirii noastre. Cu ciuda de a avea toti zeii, toti dumnezeii, toate fortele mai presus de noi stranse laolalta impotriva noastra. Cu incapatanarea de a face totusi din viata noastra o poveste. Cu inconstienta si foamea celui care vrea o iubire, o iubire mare, imposibila, una totala si incompleta, de care sa-si aminteasca toata viata, pe care sa o tarasca prin toate vietile, pe care karma sa nu o spele. Prin trupurile celor care sunt meniti sa faca cunostinta unul cu altul. Prin carnea si sangele si zilele si noptilor celor care cred ca iubirea nu este o intamplare. Prin deliciul si incantarea celor care fumeaza pana la hartie o tigara care le aduce pedepsa pentru necumpatare. Prin doua iubiri mari si arzatoare care vor cu orice pret sa nasca una imensa.


Vizionare placuta

Iti plac articolele Garbo?
Sigur o sa iti placa si pagina noastra de Facebook :)
Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Si apoi a plecat....