M-a strans in brate si mi-a aratat ca ma iubeste. L-am lasat sa-mi atinga visele si sa faca sa curga ploaie si vapaie din mine. S-a cuibarit in sufletul meu si refuza sa plece. M-a facut sa simt, sa gust fericirea, sa cred ca “pentru totdeauna” nu este totusi un cuvant prea indepartat. Ma intreb daca a inteles ca stiam ca mintea. Asa l-am avut in viata mea… cu iminenta chinuitoare a unei despartiri inevitabile, cu atractia fatidica care lasa masti in loc de oameni. Mi-a demonstrat ca iubirea e destin. Mi-a aratat ca plecarea e capitulare. Si l-am lasat sa plece… Si apoi a plecat… Iar eu.. eu nu stiu ce a ramas din mine. Sunt inca aici. Sunt in spatele usii inchise fara sa stiu daca sunt captiva sau nu. Sunt vie. Vie pentru ca imi bate inima. Vie pentru ca nu este sfarsitul unei lumi, este doar sfarsitul previzibil al unei iubiru. Ma intreb ce se afla dincolo de aceasta usa…. Pe o astfel de amintire a plecat... Astfel a plecat din viata mea. Cand noi doi ne-am pierdut.
Dana
Ce își doresc gravidele din România pentru copiii lor. Psiholog: Resimt o responsabilitate imensă de a-și ști copilul în siguranță pe viitor
Irina, eleva de 10 ce vine zilnic la școală de la 15 kilometri distanță, își dorește ca într-o zi să fie studentă la Teatru
Inima Copiilor strânge 10.000 de promisiuni pentru extinderea secției de Cardiochirurgie de la Marie Curie
Arhetipurile în mentalul colectiv românesc. Alegerile și fricile românilor