O casnicie trebuie sa o traiesti si nu sa fi condamnat sa asisti la ea. Am capitulat... Am abandonat drumul gresit pe care pornisem. Am invatat sa las in urma regrete, lacrimi si incredere si sa zambesc doar amintirilor placute. Mi-a fost rusine ca nu am putut sa-mi feresc copiii in totalitate de esecurile mele, ca am fost atat de slaba ca nu le-am putut purta doar de una singura, ca vazandu-mi lacrimile, au inteles realitatea care se ascunde dincolo de ele.

Este suficient sa ma privesc in oglinda in fiecare dimineata ca sa-mi dau seama ca totul in viata se intampla cu un rost, este suficient sa privesc in adancul propriilor ochi si sa vad ca acestia nu se intristeaza in timp ce ma privesc indraznet. Ma incearca un sentiment de mandrie pentru ca, dupa atatia ani de neliniste, de deziluzii, de mici impliniri si mari esecuri, privirea mea refuza sa se uite in jos. Daca ochii copiilor mei, acum si ei oameni in toata firea, ma privesc drept in ochi si nu se rusineaza stiind ca cea pe care o iubesc este mama lor, atunci mai mult ca sigur ca viata mi-a dat tot ce i-am cerut.

Iubirea mi s-a parut intotdeauna fara sens, o speranta inutila si fada, de care noi oamenii ne agatam in incercarile noastre esuate de a ne infrumuseta viata si pentru a trasa existentei insasi un sens. Si cu toate acestea, am cautat-o cu infrigurare indiferent de varsta pe care am atins-o: la 16 ani vedeam in orice baiat ce incerca sa-mi aduca dovezi ostentative ale iubirii sale adolescentine imaginea marii mele iubiri. “Daca este, inima o sa-l recunoasca cu siguranta, caci ea nu se insala niciodata”. Inima mea se insela insa de fiecare data.

La 20 de ani, multele si desele iubiri s-au evaporat intr-o unica si mare iubire. Daca toti ceilalalti barbati din univers s-au contopit violent si definitiv intr-unul singur, acum cu siguranta ea trebuie sa fie unica iubire. Iubirea totala, cu fulgere si scantei, cu vertij si insomnii, iubirea sofisticata si simpla in care am crezut pana aproape de aroganta nu a fost sa fie insa si eterna iubire. Mi-au trebuit inca 20 de ani ca sa descopar acest lucru.

Dupa ani de casnicie, marea iubirea a devenit marea povara. O casnicie in care nu mai reusesti sa-ti descifrezi propria valoare, o casnicie care iti inabusa realele tale calitati, o casnicie care te face sa te simti o femeie neimplinita si nefericita, o casnicie care te face sa devii o mama trista, lipsita de incredere in sine si de vitalitate nu mai are nimic in comun cu ireala casnicie a visurilor tale.

Dupa 20 de ani de casnicie, nici urma de entuziasm, de erotism, niciun strop de timp pentru descifrarea marilor secrete ale iubirii. Doar indolenta si deteriorare... De la iubire pura s-a ajuns la o ura plina de respect, iar de la ura civilizata s-a ajuns la una caricaturala si diforma. Cum? De ce? Nu cunosc raspunsul acestor intrebari, insa ruptura care s-a produs intre noi nu ar fi putut fi vreodata resudata. La 40 de ani, am vazut cat de inalt este zidul ridicat in fata mea si abia atunci m-am speriat de vidul din spatele lui.


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Prea tarziu pentru un nou inceput?.