M-am casatorit pentru bani cu un barbat ce merita sa fie iubit pentru ceea ce era cu adevarat. Nu am avut prieteni. Am gasit in el singurul meu prieten adevarat. Si iubit, si confident, si... totul. Stia ca imi doresc lux si confort, lui nu i-a greu sa mi le ofere, iar eu am putut sa le ofer mai departe familiei mele. A reusit sa imi cumpere pana si visurile.

Am trait ani de zile blamand circumstantele, destinul, propria familie, pe cel de sus, am condamnat existenta pentru ca a indraznit sa ne insufle dorinta de a avea mai mult decat putem duce, am acuzat pe toti in jurul meu. Cu mic, cu mare, iubindu-i si urandu-i in acelasi timp, dorind sa le fie bine, iar mie sa-mi fie minunat. Am judecat pentru ca am fost judecata, am dorit raul altora pentru ca mie mi-a fost rau din cauza lor. M-am simtit nedreptatita pentru ca viata nu mi-a acordat privilegiul de a o trai la adapost de saracie si de neputinta. Am vrut sa-mi fac singura dreptate si sa-mi acord sansa unui trai confortabil, a unei viei potente si pline de indestulare. Am indreptat degetul acuzator impotriva tuturor, insa am omis tocmai adevaratul responsabil: propria slabiciune.

Sunt multi care nu m-ar intelege si m-ar acuza la randul lor. Sunt sigura de acest lucru. Nu putini insa sunt si cei care au trecut prin ceea ce am trecut eu. Poate ca ei m-ar intelege. Ei ar intelege ca inseamna sa traiesti intr-o familie cu multi copii, ce inseamna sa-ti muti domiciliul dupa cum vor altii, niciodata dupa cum ti-ai dori tu (chiria mult prea scumpa, proprietarul se gandeste si se razgandeste si in final iti propune pe un ton blajin sa-ti gasesti o alta locuinta), cat poate sa doara saracia si ce inseamna sa uiti de demnitate si de respectul de sine doar pentru ca percepi saracia ca pe unul dintre cei mai mari dusmani ai natiunii si ai propriei persoane.

A nu avea bani inseamna a-ti pierde demnitatea? Poate ca nu, poate ca da... Poate ca oamenii puternici stiu sa fie puternici si in conditii mai nefavorabile. A nu avea bani inseamna a fi incapabil de a nu iubi? Iarasi cred ca nu... Dragostea raspunde unei necesitati adanc resimtite de toti oamenii. Fiecare dintre noi simte nevoia de a iubi, iar felul in care iubeste, obiectul dragostei, imbraca forma felurite. In ceea ce ma priveste, exceptand iubirea pentru familia si fratii mei, sentimentul aducator de numeroase bucurii s-a concretizat sub forma dragostei de bani.

Am fost sora cea mare a inca patru frati. Copilaria mi-am petrecut-o visand ca sunt o printesa inchisa intr-un turn, singura si neputincioasa, condamnata sa traiasca pana la adanci batraneti fara privilegiile de care merita sa se bucure o printesa adevarata. Eram insa fericita pentru ca prin vene imi curgea un sange nobil, pentru ca mai exista speranta revenirii la putere. Nu visam la printi, ci visam sa fiu rasfatata si adorata, visam ca pot sa fiu capricioasa si mofturoasa, visam ca impart atentii si cadouri fratilor mei, visam sa smulg zambete de multumire pe fata parintilor mei. Visam sa fiu bogata si mi-am jurat ca o sa fiu.


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Accepti iubirea mea conditionata... de bani?.