Da. Sunt femeie, am 27 de ani si sunt dependenta de fericire. Am avut o copilarie tenebroasa si o adolescenta confuza ce promitea sa ma transforme intr-un adult inadaptat, cu tulburari de comportament permanente.

Tulburari dictate de o educatie rigida, cu puternice influente negative in mijlocul unor relatii familiale mereu conflictuale si violente, mereu demolatoare. Nu de putine ori m-am victimizat in disperearea surda a emotiilor devastatoare care ma fortau in permamanta sa ma vad un om nedemn, inferior, fara drepturi, nul – urat. Singura certitudine - doar moartea ma va salva.

Simteam ca nimeni nu vrea sa-mi dea sansa de a demonstra ca POT. Si asa era mereu – nimeni nu-mi arata incredere fiindca ma comportam ca un catel abandonat in drum, speriat si agresiv, mereu pregatit sa muste. Viata mea semana cu un serial interminabil de episoade ale crizelor de identitate, cu personaje ce aveau ca si scop uciderea ultimei firimituri de incredere in mine insami si in oameni.

Agonia si depresiile atinsesera cote extreme, incat simteam ca ma doare fiecare secunda de timp ce se scurge. Viata mea era aidoma unei nopti polare – intuneric si frig.

Intr-o buna zi m-am oprit si am inceput o autoanaliza pornind de la prima celula a corpului meu si terminand cu ultimul gand. Aveam o mostenire grea – neincredere, frica, negativism cu nemiluita si toate pluteau intr-un ocean de lacrimi. Am facut primul pas afara din mine si m-am privit, atat pe mine, cat si ceea ce ma inconjura. Tot ce aveam cu adevarat eram doar eu. Aveam grave handicapuri emotionale si fiecare trasatura a fetei mele striga AJUTOR.

In clipa aceea am hotarat sa fiu prima care-mi acorda o sansa – sansa de a fi om, dar nu orice om, ci unul fericit. Daca am putut sa-i iert complet pe oamenii care m-au format gresit si m-au ranit in nenumarate randuri de ce sa nu ma iert si pe mine insami? De ce sa nu ma iubesc sincer pe mine insami, sa ma felicit pentru reusite si sa ma iert pentru greseli, asa cum e firesc ca fiecare om s-o faca?

Am incetat sa mai imit tiparul comportamentului demolator in raport cu mine si am inceput sa-mi fiu cel mai bun prieten, sa ma autosustin cu incredere, sa ma fac fericita, sa investesc iubire in orice – sa ma bucur.

Era singura regula de viata pe care mi-am impus-o! N-am reusit din prima – m-am luptat cu tendintele negativiste ce aveau radacini puternice, am avut nevoie de supradoze de rabdare in procesul reeducarii sinelui. Am luptat din rasputeri cu recidivele si umbrele lor, care tot veneu din subconstient. Mi-am antrenat constientul cu ganduri si experiente de viata pozitive. Am invatat sa pretuiesc si sa iubesc oamenii pentru lucrurile bune si sa le iert greselile. Am inceput sa vad viata in culori calde cu nuante infinite si sa sterg complet portretul ei monocrom de pana atunci. Bucuria cu care am invatat sa fac orice lucru si cu care tratez oamenii de langa mine mi-a adus recompense sufletesti uluitoare! Incet, incet perseverand cu ganduri bune si pozitivism viata mea se schimba cu fiecare zi.


Vizionare placuta

Iti plac articolele Garbo?
Sigur o sa iti placa si pagina noastra de Facebook :)
Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Declar IUBIRE fericirii!.