Fericirea de pe Instagram nu acoperă golul din suflet.
O știam, dar mi-a luat ani să o simt cu adevărat. Ani în care am derulat poze, am dat like-uri, am salvat citate despre recunoștință și viață frumoasă, în timp ce, în mine, ceva rămânea constant nerezolvat. Ca o cameră încuiată dintr-o casă perfect luminată pe dinafară.
Pe ecran, toată lumea pare bine. Mai mult decât bine: fericită, împlinită, organizată, iubită. Oameni care mănâncă mereu frumos, în locuri atent alese, cu mese aranjate ca în reviste. Dacă mănâncă acasă, farfuriile sunt perfecte, copiii sunt curați și zâmbitori, casa e mare, aerisită, luminoasă. Nimeni nu caută reduceri printre rafturi, nimeni nu face calcule înainte să ajungă la casă. Nimeni nu se uită la soldul cardului cu inima strânsă.
Toți au familii unite. Bunici, părinți, copii, căței, uneori chiar și purcei – toți pleacă în vacanțe, toți se iubesc, toți par să aibă timp. Nimeni nu stă prea mult pe telefon. Nimeni nu e obosit. Nimeni nu e iritat. Nimeni nu țipă. Nimeni nu plânge noaptea în pernă.
Și totuși, dincolo de filtre, există o liniște apăsătoare. O liniște pe care nu o vezi în poze, dar o recunoști imediat în tine.
Foto: Marcos Mesa Sam Wordley /ShutterstockDin perspectivă psihologică, rețelele sociale funcționează ca o vitrină. Nu arătăm ce suntem, ci ce am vrea să fim sau ce credem că ar trebui să fim ca să fim acceptați. Creierul nostru, însă, nu face mereu diferența între realitate și expunere repetată. Așa că, văzând zilnic vieți „mai bune”, începe să creadă că el a rămas în urmă. Apare comparația. Apoi vin rușinea, neputința, sentimentul că ceva e în neregulă cu tine.
Nu vedem burnout-ul din spatele zâmbetelor. Nu vedem bolile, atacurile de panică, nopțile de insomnie. Nu vedem oamenii care stau în același pat, dar la kilometri distanță emoțional. Nu vedem cuplurile care „au găsit jumătatea”, dar trăiesc zile întregi în tăcere, cu conversații reduse la strictul necesar. În poze se țin de mână. În realitate, se evită cu privirea.
Nu vedem bunicii uitați, vizitați o dată pe an, dacă apucăm. Părinții cărora le spunem „te sun eu” și nu mai sunăm niciodată, pentru că avem timp de story-uri, dar nu de întrebări sincere. Avem timp să arătăm ce facem într-o zi, dar nu timp să fim cu adevărat cu cineva.
Foto: Nicoleta Ionescu /ShutterstockNu vedem fricile. Nevoile. Golurile. Datoriile. Taxele. Grijile mărunte care, adunate, devin insuportabile. Nu vorbim despre lipsa banilor, despre haosul politic, despre sentimentul de lipsă de speranță, mai ales într-o țară în care mulți simt că se zbat fără direcție. Nu vorbim despre sisteme bolnave care macină oameni obosiți.
Nu vorbim nici despre copii care se rănesc între ei mai mult ca niciodată. Despre bullying, despre invidie, despre competiție dusă la extrem. În poze sunt cei mai buni prieteni. În realitate, se distrug încet, sub privirile noastre grăbite.
Adevărul este că fericirea afișată nu vindecă golul interior. Like-urile nu țin de cald. Aprecierile nu te iau în brațe când ești epuizat. Și cu cât alergăm mai mult după validare externă, cu atât ne îndepărtăm de ce e real.
Poate că problema nu sunt rețelele sociale în sine, ci tăcerea noastră. Faptul că ne e teamă să spunem:"nu sunt bine". Că ne e rușine să recunoaștem că suntem singuri, chiar și când suntem înconjurați de oameni. Că ne simțim goi, deși „avem de toate”.
Viața reală nu arată bine în poze. Viața reală e dezordonată, obositoare, imperfectă. Dar e singura care poate fi trăită cu adevărat. Și poate că vindecarea începe exact aici: când avem curajul să coborâm filtrul, să lăsăm telefonul jos și să ne întrebăm, sincer, pe noi și pe ceilalți: "tu cum ești, de fapt?"
Poate că nu vom primi like-uri pentru asta. Dar, poate, vom primi ceva mai rar și mai valoros: un moment de adevăr. Un moment de conexiune. Un moment în care golul din suflet nu mai trebuie ascuns.
Foto fr si main: Rawpixel.com /Shutterstock
Încă din copilărie, cuvintele au fost lumea mea. Scriam povești, versuri, jurnale intime. Găseam în scris o modalitate de a mă exprima, de a înțelege lumea din jur și pe mine însămi.
Ca redactor,...


3 din 4 români au încercat să slăbească cel puțin o dată. De ce este momentul să vorbim diferit despre gestionarea greutății
Salvați Copiii: Reducerea vârstei răspunderii penale nu corectează cauzele unor evenimente tragice
Cum ajung copiii și adolescenții la acte de violență extremă: factorii declanșatori și semnele văzute prea târziu
Singurătatea doare! Tu o poți vindeca! Campanie pentru susținerea nevoilor urgente ale vârstnicilor din România