Mi-a fost greu sa accept la inceputul terapiei faptul ca voi avea de lucru...

Omul are nevoie de o poveste pentru a invata sa isi traiasca viata. Psiholog Constantin Cornea

“Am fost crescuta de doua femei, mama si bunica, care au facut totul pentru mine. Atat de mult si-au dat silinta incat, asa cum am inteles mai tarziu, l-au facut si pe tata sa fuga de langa noi. Formau o echipa si nu acceptau sub nicio forma parerile altcuiva. M-au rasfatat si m-au facut sa cred ca pot sa am orice.

Un lucru nu au reusit sa ma invete insa, sa lupt pentru ceea ce imi doresc. Niciodata nu cred ca am stiu cu adevarat ce imi doresc. Faceam totul de mantuiala, iar acolo unde eu nu ma descurcam, interveneau ele si ma salvau. Prin scoala prima si liceu am cam trecut ca gasca prin apa. Cu toate ca incercau sa ma forteze sa invat, nu prea le-a iesit. Liceul a fost o perioada in care le-am adus in pragul nebuniei. Chiuleam si aveam note proaste, dar cumva, lucrurile se rezolvau de la sine. In fond, nu eram singura din generatia mea care proceda asa. Mai toti din clasa erau ca mine.

Foto: By Dmytro Zinkevych /Shutterstock

Am ales ASE-ul pentru ca si mama era contabila la o firma si pentru ca am crezut ca imi va fi usor sa fac ceea ce a facut ea. Sau pentru ca speram, asa cum am fost invatata, sa caut calea mai usoara unde mama sau bunica ma puteau acoperi, bunica la randul ei lucrand in domeniu financiar-bancar si cautand sa intarzie cat mai mult pensionarea de dragul meu.

Din toate activitatile la care m-au dat, cel mai mult mi-au placut dansurile. Eram destul de talentata, dar inconsecventa si fara dorinta de a munci prea mult. Am vorbit de dansuri pentru ca, toata perioada facultatii, am vrut sa ma las de studii pentru a face o cariera in dans. Insa nu m-au lasat si cred ca bine au facut. Chiar daca asta cred ca le-a mancat cei mai multi ani din viata.

Dupa terminarea facultatii, mama m-a adus la tine. Erau sfarsite de puteri si de acum erau constiente ca le va fi foarte greu sa ma mai acopere cumva…

Diagnosticul de borderline mi-a fost pus inca din adolescenta de o prietena de familie, medic psihiatru. Ba chiar am luat si ceva medicatie, sporadic, mai multi ani, insa rezultatele nu au fost cele scontate. Sau poate au fost, dar eram eu prea grav afectata….cine stie?

Mi-a fost greu sa accept la inceputul terapiei faptul ca voi avea de lucru. Eu venisem hotarata sa iti spun despre frica de abandon despre care consideram ca se instalase la plecarea tatalui meu. Aveam doar 5 ani si credeam ca acolo s-a petrecut o mare drama care m-a facut sa fiu traumatizata. Apoi despre hiperprotectia oferita de cele doua mame si despre cat de victima eram eu in raport cu dramele petrecute in viata mea. De asemenea, toate aceste drame ma faceau sa nu stiu ce imi doresc din perspectiva profesionala. Daca este mai bine sa continui o cariera in dans sau sa ma dedic unei munci in domeniul financiar care nu imi producea placere. De asemenea, mai era vorba si despre cateva relatii sentimentale esuate, din varii motive. Ceea ce ma facea sa cred ca voi ramane singura toata viata, asa cum erau si bunica, si mama mea.


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Jurnalul unei persoane diagnosticate cu tulburare de personalitate borderline.