Nu am fost purtat in burta de mama, ci in brate si in suflet...

Omul are nevoie de o poveste pentru a invata sa isi traiasca viata. Psiholog Constantin Cornea

 "Cand am venit prima data la tine, aveam senzatia ca lumea mea s-a sfarsit, ca viata este lipsita de sens si ca nu mai merit sa traiesc. Ma simteam al nimanui, pacalit, mintit de parintii care m-au infiat si tradat de cei care m-au dat spre adoptie.

Si asta s-a intamplat in seara in care i-am auzit pe ai mei certandu-se in bucatarie pentru ca eu chiulisem de la scoala. Tata ii spunea mamei ca ma comport asa pentru ca sunt adoptat, iar mama incerca sa il tempereze. Bause ca de obicei peste masura si incepuse circul cu care cumva ne obisnuisem.

Insa aceasta informatie nu o mai auzisem niciodata. Asa ca am dat buzna in bucatarie pentru a-i intreba daca este adevarat ceea ce am auzit. Cand m-a vazut mama, a inlemnit. A scos un tipat animalic, l-a impins pe tata de perete si a venit sa ma ia in brate tremurand. Lacrimile ei imi udau parul si eu inca ma gandeam daca visez sau este adevarat ceea ce tocmai auzisem.

A urmat o discutie cu mama in dormitorul meu in care a recunoscut faptul ca ma infiasera. Mi-a povestit cat de mult si-au dorit un copil si cate incercari de toate felurile au facut, insa fara rezultat. Eu auzeam ca prin vis ceea ce imi spune, nu reuseam sa imi dau seama ce se intampla cu mine. Aveam un sentiment de dedublare. Toate dorintele mele, planurile, scoala, iubita, cainele, antrenamentele nu mai contau. Aveam senzatia unui imens gol inauntrul meu, in care ma prabuseam cu o viteza ametitoare.

In timp ce povestea, mama a simtit ca nu sunt in regula. S-a oprit si mi-a facut un ceai, iar a doua zi m-a adus la tine. Nu stiam cine sunt, ce vreau, inspre ce sa ma indrept. Imi amintesc discutiile de inceput si senzatia de prabusire, ce parea fara solutie. Ne-ai recomandat si un psihiatru, iar medicatia m-a facut cumva sa trec mai usor prin tot travaliul suferintei mele.

La inceput nu puteam sa dorm, aveam cosmaruri, nu voiam sa mananc sau sa mai vorbesc cu parintii mei adoptivi. Imi venea in permanenta sa fug undeva, undeva departe. Undeva unde sa ma ascund, sa imi ling ranile, pentru ca apoi sa ma trezesc. Si sa imi dau seama ca a fost doar un vis. Primele luni au fost intr-adevar ca un vis urat.

Incet, incet, am inceput sa ma dezmortesc si sa imi doresc sa vorbesc si despre altceva. Chiar daca initial nu intelegeam care este rostul psihologului, acum imi dau seama ca mama a luat cea mai buna decizie. Ea singura nu ma putea ajuta. Iar tata, tata din acea seara nu a mai pus gura pe alcool. A venit la tine pentru cateva discutii si s-a transformat cumva. Cred ca si el a suferit, ca si noi, un soc imens. Insa la inceput nu imi pasa, nu intelegeam, nu ma gandeam decat la mine si la drama mea.


Vizionare placuta

Iti plac articolele Garbo?
Sigur o sa iti placa si pagina noastra de Facebook :)
Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Infiatul este doar o forma de a te naste din nou, din iubire. Confesiunea unui adolescent adoptat.