Ei tac. Nu se mai întorc, iar tu te numești orfan....
Nu cred că există o vârstă la care să fii pregătit să rămâi fără părinți. Poți avea 40, 50 sau 70 de ani, poți avea propria familie, copii, o casă și o viață construită cu multă muncă. Poți fi omul puternic pe care se bazează toți ceilalți. Dar în ziua în care îți pleacă și ultimul părinte, ceva din tine se prăbușește. Pentru că, dincolo de toate rolurile pe care le-ai adunat de-a lungul vieții, rămâi un copil care și-ar mai dori, măcar pentru câteva clipe, să fie ocrotit de mama sau de tata.
Când pierzi primul părinte, lumea ta se schimbă. Înveți să trăiești cu un loc gol la masa familiei, cu un număr de telefon pe care nu-l mai poți apela, cu o voce pe care o cauți uneori în amintire. Dar mai ai un părinte. Mai există cineva care a trăit alături de tine atâtea capitole ale vieții, cineva cu care poți împărtăși dorul de cel plecat, care îți poate povesti despre copilăria ta și care îți amintește, fără să fie nevoie de prea multe cuvinte, de unde ai venit.
Apoi pleacă și celălalt. Și abia atunci înțelegi că ai rămas fără ultimul tău reper din familia în care te-ai născut. Nu mai ai pe cine să întrebi cum erai când erai mic, cine își mai amintește pozna pe care ai făcut-o la cinci ani sau cum a fost ziua în care ai venit pe lume. Nu mai există acel om care te-a cunoscut înainte să devii adult, înainte să ai griji, responsabilități, dezamăgiri și propriile tale lupte. Nimeni nu mai păstrează în privire toate versiunile tale de până acum.
Foto: M Okuda /ShutterstockAceasta este una dintre cele mai greu de acceptat realități: nu mai ai părinți, dar tu nu ai încetat nicio secundă să fii copilul cuiva.
Poți să ai copii care te strigă mamă sau tată, poți să ai lângă tine omul cu care îți împarți viața, poți să fii înconjurat de iubire și totuși să simți un gol pe care nimeni nu îl poate umple. Nu pentru că familia pe care ai construit-o nu este suficientă, ci pentru că există o iubire care are un singur drum: de la părinți către copilul lor. Este iubirea celor care te-au ținut în brațe înainte să știi să mergi, care ți-au vegheat somnul, care s-au îngrijorat pentru tine chiar și atunci când erai departe și care, indiferent de vârsta ta, continuau să te privească prin ochii lor de mamă și tată.
Nimeni nu te pregătește pentru ziua în care nu mai ai cui să-i dai telefon ca să-i povestești o bucurie. Pentru momentele în care ai o problemă și primul impuls este să-ți suni părinții, dar îți amintești că nu mai sunt. Pentru sărbătorile în care te uiți instinctiv spre locul în care stăteau, pentru mesele la care lipsește tocmai omul care făcea ca acea casă să se simtă acasă. Și nici pentru acele momente în care ți-ai dori să mai fii certat, să mai primești un sfat, să mai auzi o vorbă spusă poate de o sută de ori, dar pe care acum ai da orice să o poți asculta din nou.
Uneori, odată cu dorul, vine și regretul. Te gândești că poate nu ai mers suficient de des în vizită, că ai fost prea ocupat, că ai amânat o conversație sau că nu le-ai spus destul de des cât de mult îi iubești. Îți amintești poate și micile neînțelegeri, supărările, momentele în care nu v-ați înțeles. Dar relația dintre părinți și copii nu a fost niciodată o poveste perfectă. A avut zile bune, zile grele, îmbrățișări și tăceri, bucurii și neînțelegeri. Iar când oamenii nu mai sunt, ai vrea uneori să poți întoarce timpul nu pentru a schimba întreaga poveste, ci doar pentru a mai trăi o după-amiază obișnuită alături de ei.
Mai este și sentimentul acela greu de explicat că, odată cu plecarea părinților, o parte din propria poveste rămâne undeva în urmă. Ei erau martorii începuturilor tale. Știau cine erai înainte să te cunoască lumea, îți știau fricile din copilărie, primele visuri, eșecurile și reușitele. Odată cu ei se duc povești, amintiri, detalii despre bunici și despre generațiile dinaintea ta. Se pierde o întreagă lume de care erai legat fără să-ți dai seama cât de mult.
Dar poate că nu tot ce au fost ei se pierde. Îi regăsești în felul în care îți crești copiii, în vorbele pe care le-ai auzit de sute de ori în copilărie și pe care acum le rostești fără să-ți dai seama, în rețetele pe care le pregătești după mâna mamei sau în obiceiurile moștenite de la tata. Îi regăsești în valorile pe care ți le-au transmis și în lucrurile bune pe care le duci mai departe. Iubirea lor nu mai are o voce pe care să o poți auzi, dar continuă să aibă ecou în omul care ai devenit.
Nu știu dacă durerea de a-ți pierde părinții trece vreodată cu adevărat. Poate că înveți să trăiești cu ea, să-i faci loc printre bucuriile și responsabilitățile vieții, să nu te mai surprindă în fiecare dimineață cu aceeași intensitate. Dar dorul rămâne. Și nu este nimic greșit în asta. Nu trebuie să uiți ca să mergi mai departe, nu trebuie să fii puternic în fiecare zi și nici să-ți ascunzi lacrimile doar pentru că ai ajuns la vârsta la care ceilalți se așteaptă să te descurci singur.
Dacă mai ai părinții în viață, nu aștepta o ocazie specială ca să-i suni. Nu lăsa vizitele pentru un weekend mai liber și îmbrățișările pentru o altă zi. Întreabă-i despre copilăria lor, ascultă-le poveștile, stai cu ei chiar și atunci când nu aveți nimic important de discutat. Într-o zi, tocmai aceste clipe aparent banale vor deveni cele mai prețioase amintiri.
Iar dacă ai rămas deja fără amândoi, să știi că ai voie să le duci dorul oricât de mult. Ai voie să te simți copil chiar dacă viața te-a făcut adult. Ai voie să le vorbești în gând, să le aprinzi o lumânare, să le păstrezi fotografiile aproape și să le povestești nepoților despre bunicii pe care poate nu au avut suficient timp să-i cunoască.
Când îți pleacă și al doilea părinte, nu mai ai cui să-i fii copil aici, pe pământ. Dar vei rămâne pentru totdeauna copilul lor. Iar în inima ta va exista mereu un loc în care mama și tata sunt încă acasă.
Veșnică pomenire tuturor părinților plecați la cer! Să le fie somnul lin, iar amintirea binecuvântată. Și să nu uităm niciodată că, atât timp cât îi purtăm în suflet și le ducem iubirea mai departe, o parte din ei continuă să trăiască prin noi.
Foto fr si main: JahraTasfia Reza /Shutterstock
Încă din copilărie, cuvintele au fost lumea mea. Scriam povești, versuri, jurnale intime. Găseam în scris o modalitate de a mă exprima, de a înțelege lumea din jur și pe mine însămi.
Ca redactor,...

Ministrul Sorin Ionescu: după clasa a opta nu există admitere, ci repartizare, iar niciun elev nu rămâne fără liceu
Peste 650 de școli primesc finanțare pentru prevenirea abandonului școlar
Studenții de la Politehnica București au câștigat locul întâi la o competiție de robotică în Grecia
Ministerul Educației: rectificarea bugetară acoperă salariile, bursele și transportul elevilor până la final de an