Plimbă-te cu mine

de Alexandra Șerban

Se termina un august de cuptor și toamna cu scârțâit de frunze roșie îmi întinsese înainte covorul de primire.

Mi-era frică. Mi-era curiozitate. Anii ne depărtaseră și totuși, uneori, brize cu tine se aninau de genele și de zulufii mei… mi-era dor. În această toamnă însă, dorul meu rătăcitor te făcu să mă cauți. Doar că acum tu nu mai erai singur, iar mie mi-era dor de tine, de îmbrățișările tale, de nopțile noastre... și mi-aduceam aminte ce urât ne despărțisem, iar acum reveniseși… poate doar pentru a ne rescrie într-un mod armonios finalul!?…

"Plimbă-te cu mine" - ți-am zis într-o zi și de acolo…. s-a reaprins totul. [..] Ne e dor de îmbrățișări, de zile pline cu soare în care ne ținem de mână, de oameni dragi sau poate doar de amintiri ce s-au dorit a fi iubiri pătimașe, pasionale, pline de viață, de care avem nevoie acum în prezent tocmai pentru a ne readuce la viață și reaprinde de viață.

Foto: fresher /Shutterstock

Știm în ce intram: că drumul e închis într-un sens. Că dincolo cineva așteaptă poate un alt început și noi baricadăm pentru un timp firescul. Însă cine știe ce e acest firesc?!

Ne îmbătăm cu apă rece, vrem nou și vrem vechiul totodată, doruri, doruri peste doruri, frici de singurătate, ideea unui “poate” așteptând înfrigurat într-un octombrie roșu și cambrat în soarele cu dinți.