Inca astept si sper intr-un miracol ce nu poate sa devina vreodata realitate.
Nu mi-as dori sa ma prefac in stana de piatra fara sa fi simtit ce inseamna sa vibrezi de viata. Nu imi doresc copii altora, visez la copilul meu, al nostru. Visez ca nu stiu ce nume sa-i aleg. Ma gandesc cat de greu o sa-mi fie cand o sa creasca mare. O sa aiba caracterul dificil al meu? O sa reusesc sa ma apropii de sufletul sau? O sa fiu mama pe care si-a dorit-o?...
Nu-mi doresc sa fie o prelungire a mea sau a sotului meu. Imi doresc in schimb sa-i alerge prin vene acelasi sange care ne pune si noua sufletul in miscare. Promit sa-l iubesc neconditionat fara sa-i cer perfectiunea, fara incercari gresite de a-l shimba dupa chipul si asemanarea mea. Imi doresc enorm de mult sa aud, sa vad, sa ating, sa simt viata noua cum pulseaza nebuneste in pantece.
Inca vreau sa gasesc in mine sufletul de mama. Cum sa accept ca nu se poate?
Demiana R.
Sara Ioana Buturuga, aur la paralele la Campionatul Național al Junioarelor
Ministrul Educației propune un experiment: școli fără birocrație timp de un an
Ministrul Educației: modelul japonez de curățenie în școli nu poate fi copiat direct în România
Ministrul Educației propune o schimbare de miză: elevii să învețe pentru viață, nu doar pentru teste