Colectiv, momentul care i-a schimbat viața Corinei Ioniță: Fără să știu, am implorat un Colectiv care să mă nimicească sau să mă renască și l-am primit

Până la 30 de ani a trăit complet deconectată de sine, poate ceea ce trăise în copilărie își lăsase prea mult amprenta asupra deciziilor pe care le-a luat în viață. Habar nu avea de unde să înceapă acel fir al poveștii ei pentru a începe să se vindece.

Întrebarea este de ce anume trebuia să se vindece Corina? De trecut, de tratamentul primit aici în România înainte de transferul într-un spital din afara țării pentru care este și acum recunoscătoare, de atitudinea oamenilor, de faptul că a trăit o traumă sau că a fost omul potrivit într-un loc nepotrivit ca multe alte victime Colectiv?

Corina Ioniță nu este doar o supraviețuitoare. Unii dintre voi o cunoașteți fiindcă a ales să spună lucrurilor pe nume. S-a luptat în felul ei pentru a cere niște răspunsuri care să justifice ce s-a întâmplat atunci, iar acel DE CE există și acum. Totul pentru a-și găsi liniștea, totul pentru speranța unei schimbări.

Tarot Online: Previziuni și etalări zilnice. adidas Club Originals - locul unde noua generație de culturemakers schimbă normele Cum putem integra principiile spirituale într-o lume modernă și agitată? Câteva sfaturi simple, dar puternice TEZYO primăvară/vară 2023 – o călătorie unică prin tendințele momentului cu cele mai iubite branduri de încălțăminte

Toți plătim un preț pentru deciziile pe care le luăm, însă unii plătim mai mult sau nejustificat, chiar dacă nu merităm

Vreau să insist în acest articol pe recuperarea și viața unei femei gata să accepte și să-și transforme noua viață pentru care s-a zbătut din greu, în ceva care să o definească.

Am cunoscut-o pe Corina la o dezbatere organizată pe tema discriminării. Mi-a atras atenția simplitatea și nevoia de a-și argumenta opiniile cu atât de multă putere, încât am simțit dorința ei interioară de a schimba mentalitatea celor din jur legat de un subiect tabu. Era omul soluțiilor și insista pe ceea ce unii ar numi foarte pompos ,,norme de implementare” știind că aici, în România, este o cale extrem de lungă între decizie și fapte.

Călătorește cu metroul și colecționează artă de Theodor Aman și Nicolae Grigorescu!

Cine este Corina Ioniță?

Corina Ioniță este o femeie care a ars până la scrum cu mult înainte de a arde la propriu și care a primit șansa de a îndrepta lucrurile, de a învăța să se iubească, într-un moment în care probabil că nu erau prea multe de iubit.

Probabil că dacă m-ar fi întrebat cineva asta acum ceva ani, aș fi întâmpinat mari dificultăți în a răspunde. Asta pentru că până pe la 30 de ani am trăit complet deconectată de sine și habar nu aveam de unde să apuc acel fir al vieții mele și să încep să mă vindec...și pentru că nu am știut cum să o fac, a făcut-o viața pentru mine, în cel mai brutal mod cu putință, dar absolut necesar.

Am trăit pe buza prăpastiei cam toată viața...o viață presărată cu foarte multe abuzuri, atât fizice, cât și emoționale

Atunci când nu se trăieste conștient, în deplină concordanță cu ceea ce suntem pe interior, apare conflictul, iar conflictul aduce nefericire, iar nefericirea poate aduce moarte. Asta s-a întâmplat și cu mine.

Am apucat vremurile în care educația se făcea cu pumnul și faptul că am opus rezistență m-a costat scump. Singura mea șansă, de copil născut într-un sat sărac din Ialomița, a fost educația. Mă refugiam în lectură, să pot supraviețui durerii provocate de nedreptatea ce simțeam că mi se face. Mai târziu, în viața de adult, mi-am ales un partener după modelul cunoscut.

Momentul care i-a schimbat viața

Orice alt gând a dispărut în perioada în care a trebuit să lupt efectiv, pentru viața mea. Pentru prima dată în 30 de ani, mi-am dorit cu adevărat să trăiesc. Am putut să îmi debarasez sufletul de balastul trecutului și să îmi fac loc mie.

Acum am, în sfârșit, puterea de a vorbi deschis despre trecutul meu sau despre prima mea viață, viața de dinainte de Colectiv, cum îmi place mie să îi spun. 30 de ani de foame și de frig, metaforic vorbind...fără să știu, am implorat un Colectiv care să mă nimicească sau să mă renască și l-am primit.

Fabrica Pionierul & concertul Goodbye to Gravity

Corina a ajuns la concert în urma invitației primite de la Mădălina Strugaru, fostă colegă de facultate, cu care reluase legătura. Din păcate, Mădălina nu mai este. Atunci, Mădălina era prietena cu Andrei Găluț, solistul trupei Goodbye to Gravity, care a concertat în seara incendiului. După ce a fost scoasă printre ultimii supraviețuitori din fosta fabrică Pionierul, Corina a ajuns la spitalul Colțea și, ulterior, la spitalul Elias. Familia ei a găsit-o a doua zi dimineața așteptând pe un pat de spital, învelită cu o pătură groasă, respirând greu de la fumul inhalat și lichefiat.

A fost mutată în secția ATI și izolată din cauza bacteriilor intraspitalicești. Cum a supraviețuit? Sunt cunoscute deja relatările ei ca pacientă într-un spital din România, experiența cu infirmieri care scuipau pe jos atunci când trebuiau să-i schimbe sonda, teama, durerea și neputința fizică, lipsa procedurilor, dar și empatia asistentelor.

Avea arsuri pe 40% din suprafaţă corpului, iar decizia medicilor de a fi transferată la spitalul Broomfield din Marea Britanie, a venit pe ultima sută de metrii. A urmat o perioadă de încercări, recuperare și dorința maximă de a se reface.

Am întrebat-o pe Corina dacă s-ar întoarce acum în Marea Britanie sau cum ar vedea viața ei într-o țară adoptivă.

Am foarte multi prieteni in UK și a existat o discuție după externarea mea, în legătură cu rămânerea noastră în UK, însă iubitul meu nu prea își dorea. Ulterior, nu mi-am mai dorit nici eu, tocmai lupta mea cu hățișul birocratic, corupția, delăsarea m-a determinat să rămân și să încerc să schimb ceva. Oricine poate pleca din țară în orice moment, din punctul meu de vedere marea provocare e să reușești aici.

Fără să dau o clipă înapoi, am înfruntat privirile indiscrete și comentariile pline de ură

Am fost abandonată, a trebuit să umblu singură, înnebunită, cu pielea încă necrescută pe spate, pe la Casa de Asigurări de Sănătate, după concediu medical, pentru că nu îmi era recunoscută perioada spitalizării în străinătate, nu îmi găseam cardul de sănătate, nu îmi găseam clinică de recuperare, toți mă refuzau, a fost cumplit. Dar nu m-am lăsat, am luptat cu ultimele puteri cu acest sistem bolnav și se poate spune că l-am învins, deși statul nu a făcut nimic altceva pentru mine, în afară de acest transfer”.

M-am întors la muncă, aveam nevoie să ies, să redevin eu

Am renunțat la jobul mediocru pe care îl aveam, am renunțat la o relație care nu mă mai împlinea, am învățat că nimic nu se schimbă din zona de confort și că niciodată nu pierdem, orice experiență este un câștig în sine.

Sunt recunoscătoare pentru acel ieri care a făcut posibil acest azi și o spun cu voce tare ori de câte ori am ocazia. Cea mai mare greșeală a fost să încerc să țin în viața mea oameni cu prețul propriei fericiri. Am învățat din ea și încerc să mă bucur de călătorie, fără așteptări și fără regrete.

Mi-am iubit de la bun început cicatricile, ele spun o poveste, povestea unui învingător. Sună a clișeu ieftin, însă nu a existat nici o secundă în care să mă rușinez cu ele sau în care să încerc să le ascund. În același timp, sunt conștientă că sunt extrem de norocoasă, că se putea mult mai rău.

Lecția despre acceptare, comentarii răutăcioase, fără să dea o clipă înapoi

Acceptarea a ceea ce mi s-a întâmplat a venit firesc, în timp, iar eu am fost dispusă să îmi acord acest timp. Îmi amintesc că ciocnirea de realitate a fost dură și s-a întâmplat imediat după întoarcerea mea din Marea Britanie. Singură, fără morfină, fără mobilitate, captivă întrun corp mutilat și neputincios, mă temeam că voi claca.

Coșmaruri nesfârșite îmi storceau fără milă și ultimele picături de energie. Nu mai puteam scrie de mână, nu mă puteam lega la șireturi, nu puteam desface un capac de sticlă de apă. Încet, dar sigur, rănile mele s-au închis, iar pielea mea a început să își recapete elasticitatea, după luni de kinetoterapie, zilnic, câte 2- 3 ore pe zi.

În fiecare zi o privesc în oglindă pe Corina și îi mulțumesc pentru ceea ce este. A făcut o treabă extraordinară cu ce a avut la dispoziție. Nu aș fi putut să îi cer mai mult.

Corina este o tornadă, 99% trăire, 1% carne și oase. Se spune că oamenii care ard intens, se trec repede, însă eu mă simt mai vie ca oricând. Nu sunt un om perfect, ci perfectibil. Sunt fix genul de om pe care ori îl iubești, ori îl detești. Sunt exigentă cu mine atunci când e cazul și tolerantă când am nevoie de pauze. Am schimbat 4 joburi de la Colectiv încoace și de fiecare dată am plecat la mai bine. Am, în sfârșit, curajul de a face tot ce simt, mă simt liberă.

Am, în sfârșit, resurse pentru a dărui celor din jur părți din mine. Faptul că mă pot exprima artistic și privirea plină de iubire și înțelegere a pisicuței mele sunt suficiente motive de fericire, dar mai cu seamă faptul că mă pot privi azi în oglindă fără să mă judec și că nu am nici un fel de resentiment în legătură cu ce mi s-a întâmplat.

Ce ne ancorează în viața cu ups and down?

Eu, de exemplu, scriu versuri. Scrisul are un extraordinar efect de catarsis. Desigur, există ups and downs, o parte plină și o parte goală a paharului, mereu va fi așa, Colectiv nu m-a teleportat instant într-o lume de basm, important este către care parte alegem să privim. Chiar și un om care a trecut razant pe lângă moarte, mai are căderi.

Mi s-a spus de multe ori „N-ai dreptul să fii nefericită, mulți nu au avut norocul tău”, însă nu e ca și cum putem apăsa butonul fericirii și să îl lăsăm pornit până la final, orice ar însemna acest final. Consider că fericirea e constituită din clipe, ține de noi cu ce umplem spațiul dintre clipele de fericire.

Ce ai vrea sa schimbi din lumea în care trăiești acum?

„Lumea are nevoie de un doctor”, ca să citez un poet underground contemporan. Sunt multe de schimbat și totul începe de la iubirea de sine. Nu putem dărui din ceea ce nu avem și nu putem pretinde chestii de care noi înșine nu suntem capabili.

Vreau, în primul rând, să învățăm să nu mai facem risipă, de orice. Vreau în al doilea rând să învățăm să zâmbim vieții, pentru ca ea să ne zâmbească înapoi. Numește-mă naivă, eu tot cred că lumea asta se poate vindeca prin iubire și mai cu seamă, noi, românii am fost un popor prea mult privat de iubire.

Grupul nostru a schimbat un pic lucrurile, măcar la nivel de mentalitate. De asemenea, a fost adoptată ordonanța prin care marilor arși le este facilitat accesul la tratament adecvat, în țară sau în afara ei. România nu are nici o vină pentru lipsa noastră de inițiativă. Sistemul suntem noi și doar noi putem face schimbarea.

Sursa foto: Arhiva personală Corina Ioniță

---

---