Mihai Matei a scris povestea cutremurătoare a mamei sale, poveste trăită în vremuri recente pe care nu avem voie să le uităm.

Mihai Matei: Povestea mamei mele în vremea decretului

Alteori hemoragia nu se declanșa. Fătul murea și putrezea în corpul mamei. Începea febra septicemiei și preludiul morții. Ajungeau la spital, unde era anunțată miliția, care venea negreșit pentru interogatoriu, în timp ce femeia murea. Medicii, de cele mai multe ori cunoscuți și complici, provocau mecanic hemoragia pentru a putea face chiuretajul salvator. De multe ori era însă mult prea târziu. Septicemiile nu intrau la numărătoarea oficială. Vagine moarte irelevante statistic. Așa a murit o vecină și colegă a mamei, lăsând în urmă numărul maxim de copii pe care îi putea crește. Doi. Așa a murit o altă femeie foarte apropiată de familia mea, a cărei poveste din păcate nu o pot spune, pentru că sunt răni care nu se închid nici după 30 de ani și nu se vor închide vreodată. Sute de mii de răni.

Mama mea a trecut prin mai multe chiuretaje și trei sonde la care a apelat de nevoie, pentru că nu aveau întotdeauna bani de chiuretaje. După ultima sondă a ajuns în comă la spital și a fost foarte aproape de moarte. Înainte de a fi dusă la spital, îmi aduc aminte că m-a luat în brațe și mi-a spus că mă iubește. Avea frisoane, era palidă și abia vorbea. Și îmi mai aduc aminte teama viscerală și golul negru din stomac. Înțelegeam. Mama murea.

Cât am vorbit cu ea despre asta, mama a plâns tremurând, povestindu-mi despre vremurile alea. Mi-a spus că am dezgropat amintiri de care a încercat să uite. Amintirea umilințelor și suferințelor prin care a trecut pentru că era femeie. Mi-a dat voie să vorbesc despre amintirile ei și mi-a spus "Nu am de ce să îmi fie rușine. Ăsta e adevărul. Astea erau vremurile. Nu mai eram oameni, eram animale. Așa ne tratau.". Mama are curaj, așa cum au curaj toate femeile care au trăit vremurile alea și au trecut prin aceleași umilințe.

În prima imagine este mama în vremea decretului. Mama era foarte frumoasă, vremurile nu. În a doua imagine este un bilet lăsat de mama, tatălui meu, după ce a primit telefonul inopinat al croitoresei. Un bilet care trebuia distrus, dar pe care tatăl meu l-a păstrat.

“Am plecat cu R. Nu ți-a putut telefona. Centrala voastră nu răspunde. Ne întoarcem pe la ora 6-7 (18-19). Te rog să mănînci supă și felul doi care este la cuptor. Stai liniștit! Nu-ți face probleme! Te pup! Te iubesc! Rupe biletul ăsta. Pentru orice eventualitate: tu nu știi nimic.

Nu am găsit decît 2900. O să iau de la R 200”.

Mânâncă. Te iubesc. 3100 de lei.

Mulțumesc, mamă.

-----------------------------------

Umilințele prin care femeile din țara asta au trecut în vremea decretului sunt consecința intervenției statului în viața privată. Reglementarea uterului.

Pe lângă precedentul recent al decretului, suficient de proaspăt în memoria noastră, în România, una din patru femei a fost agresată fizic sau sexual de partener, cel puțin o dată în viață. 75% din cazuri rămân neraportate. 55% dintre români consideră că actul sexual neconsimțit, adică violul, este justificat în anumite situații. 30% consideră că privarea accesului la bani sau la comunicații este normală.

Suntem o țară în care femeile sunt încă cetățeni de mâna a doua. O majoritate discriminată. Utere supuse reglementării. Vagine de care indivizi, grupuri de inițiativă sau chiar statul pot să dispună după cum au chef și servește intereselor zilei. Un popor captiv unor apucături arhaice. În țara asta, femeile au suferit suficient și o schimbare trebuie să pornească de la ele. De la mamele decrețeilor, de la fiicele și nepoatele lor. Ajunge.

Vom avea în curând un referendum pentru redefinirea conceptului de familie în Constituție. O inițiativă cu puternice implicații politice și sociale, a unui grup care, printre altele, are în agendă "Anularea subvențiilor publice pentru avort electiv și mijloace contraceptive". Cu alte cuvinte, exact acele femei vulnerabile, care nu își pot permite măsuri contraceptive, vor deveni, din nou, utere reproducătoare.

Prin această inițiativă brutală se încearcă limitarea drepturilor unor minorități sexuale, care astăzi sunt cetățeni de mâna a treia. Cred că în primul rând femeile, un alt grup discriminat, trebuie să sancționeze acest abuz prin boicot. În memoria celor peste 10.000 de femei decedate, în memoria celor peste 100.000 mutilate, în memoria genocidului. Viața privată, cearșafurile și iubirile noastre NU sunt treaba statului. Viața NU poate fi reglementată.

Spune-ți povestea și boicotează referendumul. Ajunge!

#SuntDecretel #PovesteaDecretului #Abuz #Boicot

Text preluat integral via Mihai Matei - Facebook

Iți recomandăm și documentarul Decrețeii (Copiii Decretului) de Florin Iepan:

Pentru a putea urmari acest video te rugam sa accepti plasarea de cookie-uri de marketing. Accepta toate cookie-urile.

Nota: Întotdeauna, site-ul Garbo.ro si-a asumat o viziune progresistă asupra societății, suntem un spațiu al promovarii drepturilor femeilor și minorităților, așa încât preluarea acestui text reprezintă o contribuție la a coagula un front comun care pledează pentru o societate demnă pentru toți locuitorii săi și unde drepturile nu sunt negate și supuse la vot.


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Mihai Matei, amintiri din vremea Decretului: Povestea de mai jos este povestea de viață a mamei mele.