ghid pentru o viaţă împlinită

Mihai Matei, amintiri din vremea Decretului: Povestea de mai jos este povestea de viață a mamei mele

Mihai Matei a scris povestea cutremurătoare a mamei sale, poveste trăită în vremuri recente pe care nu avem voie să le uităm.

Ghid complet pentru a face cadoul potrivit pentru fiecare ocazie și persoană

Treaba e că, într-adevăr, e foarte greu să ne hotărâm ce cadou să oferim cuiva. În ce buget... Vezi ofertele


Mama are curaj, așa cum au curaj toate femeile care au trăit vremurile alea și au trecut prin aceleași umilințe. - Mihai Matei, unul dintre Copiii Decretului

Acest text îi aparține lui Mihai Matei și este viral în social-media, foarte mulți oameni rezonând cu mesajul acesta sau împărtășind povești asemănătoare. Autorul ne-a permis să preluăm textul său și pe Garbo.ro, având speranța că tot mai mulți oameni vor adera la demersul lui, prin care propune un Memoriam al tragediilor și abuzurilor pe care le-au trăit femeile din România în perioada 1966 – 1989.  „La 1 Octombrie 1966, Partidul Comunist decreta, scurt și rece: "Art. 1 Întreruperea cursului sarcinii este interzisă". Așa începea calvarul pentru sute de mii de familii din România, calvar care a avut ca rezultat moartea a peste 10.000 de femei și mutilarea fizică și psihică a altor peste 100.000.”

Povestea de mai jos este povestea de viață a mamei mele, în vremea decretului.

Este în același timp povestea a milioane de femei din România, care între 1966 și 1989 au fost umilite și tratate ca niște animale de prăsilă. Este povestea decrețeilor fără noroc, acei copii nedoriți și abandonați prin orfelinatele, pentru care am fost celebri în presa internațională timp de ani buni după 1990. Copiii de care nu am fost în stare să avem grijă atunci și de care nu suntem în stare să avem grijă nici acum . Este povestea nașterii mele, a fraților mei și a altor milioane de copii, unii doriți, alții nu. Decrețeii norocoși, crescuți ulterior în foame și frig. Decrețel e orice român care are azi mai mult de 28 de ani. Suntem mulți.

La 1 Octombrie 1966, Partidul Comunist decreta, scurt și rece: "Art. 1 Întreruperea cursului sarcinii este interzisă". Așa începea calvarul pentru sute de mii de familii din România, calvar care a avut ca rezultat moartea a peste 10.000 de femei și mutilarea fizică și psihică a altor peste 100.000.

Decretul a fost mai mult decât un genocid. Genocidul are o concluzie simplă și scurtă. Moartea. Moartea, concentrată masiv într-un moment în timp. Genocidul e curat. Decretul a distribuit moartea în timp, sub pretextul vieții și mutilând viața. Un genocid în formă continuată.

Înainte de a-i scrie povestea, i-am cerut voie mamei, iar ea mi-a spus "Sigur, dar trebuie neapărat să explici că oamenii își doreau copii, dar nu aveam efectiv cu ce să îi hrănim. Era foarte greu să crești și un singur copil, patru cât ar fi vrut ăia să facem era imposibil. Iarna nu aveam căldură, nu aveam apă caldă, nu aveam gaze. Mihai, nu aveam mâncare!". Foamea pe care am simțit-o și eu, unul din decrețeii norocoși.

După intrarea în vigoare a decretului, o dată la două luni, femeile mergeau obligatoriu la control ginecologic, pentru a fi descoperite și înregistrate toate sarcinile. Ca vitele după montă. Se organizau, de asemenea, razii prin instituții, în timpul cărora se închideau porțile și toate femeile erau controlate. Unele femeie foloseau sterilet, care, dacă era descoperit, însemna pușcărie. Orice control medical, oricât de simplu, presupunea obligatoriu și un control ginecologic. Partidul trebuia să știe tot. Niciun vagin să nu rămână neinspectat.

România era singura țară din Europa în care metodele contraceptive erau interzise. Prezervative se găseau foarte rar, fie românești, pe sub mână, făcute la fabrica de cauciucuri și de obicei găurite, fie chinezești, de contrabandă. Metoda calendarului era de bază, iar unele femei apelau la tot felul de metode barbare și oricum incerte, cum ar fi introducerea unui tampon cu oțet în vagin înainte de actul sexual, sau irigații cu oțet după. Mai târziu apăruseră niște pastile contraceptive ungurești (ricevidon), extrem de toxice și foarte riscant de obținut. Pastilele astea au fost și cauza cea mai probabilă pentru care mama mea a făcut ulterior o histerectomie. Mutilarea distribuită în timp sau amorul cu oțet. Mama nu a mirosit vreodată a oțet.

Povestea mamei mele

In imagine, mama lui Matei în vremea Decretului - Sursa: Facebook Mihai Matei

Fără metode contraceptive, multe femei rămâneau însărcinate și atunci începea coșmarul. Metodele comune de a renunța la sarcină erau chiuretajul și sonda. Exista o întreagă piață subterană, foarte organizată, a avorturilor. De altfel, decretul, ca orice măsură invazivă și imbecilă, a avut efect doar în primii anii, până când populația s-a organizat și s-a adaptat noii situații, până când s-au dezvoltat aceste rețele clandestine. După șase ani de decret, rata fertilității a revenit la cotele de dinainte de 1966. Efectul mi se pare extraordinar și ar trebui să dea mult de gândit oricărui imbecil care vrea să reglementeze viața privată și măruntaiele oamenilor. De aici speranța mea că omenirea se va adapta oricărei mizerii pe care istoria i-o va pune în față.

Chiuretajele erau foarte scumpe, chiar dacă erau realizate în condiții complet improprii. Un chiuretaj costa 3000 de lei, în contextul în care salariul mediu era tot de aproximativ 3000 de lei. În cercul părinților mei exista o "croitoreasă" care era sunată cu un mesaj de tipul "Am trei metri de material și aș vrea să vin să îmi faceți o rochie". Trei metri, trei săptămâni. Croitoreasa comunica ulterior o dată, o oră și o adresă care era tot timpul alta. De obicei, la adresă era un apartament de două camere, o anticameră și o cameră pentru chiuretaj. Câte șase, șapte utere își așteptau în anticameră rândul. Câte un uter pe rând. Bărbații așteptau în fața blocului, răsfirați. Chiuretele erau improvizate, iar masa de operație era o masă de lemn. Anestezia se făcea cu spirt turnat în vagin, iar chiuretajul se făcea pe viu. Fără antibiotice ulterior. Femeia era luată apoi de bărbatul ei și evacuată rapid de la locul infracțiunii. Mi-o aduc aminte pe mama mea adusă de vreo două ori în brațe acasă. Nu înțelegeam atunci exact ce se întâmplă, dar îmi aduc aminte tăcerea adulților din jur, mirosul de spirt și mirosul morții. Moartea în apropierea mamei.

Cealaltă metodă mai ieftină era sonda. Sonda presupunea introducerea unui furtun în uter, împreuna cu o sârma semiflexibilă, cu scopul de a provoca pierderea sarcinii. Furtunul se lăsa peste noapte în corp și femeia aștepta durerile și hemoragia. O noapte cu un furtun și o sârmă în vagin. Multe femei își aplicau singure procedura, folosind diverse obiecte improvizate. Un uter perforat e un uter neproductiv. Chiar și asistată, procedura se făcea prin casele oamenilor, unde sonda nu era transportată steril.

Dacă aveau noroc, se declanșa hemoragia și ajungeau la spital, de unde, dacă aveau iar noroc, scăpau cu viață după chiuretaj. Sau nu. Nu conta oricum. Procuratura și miliția erau sesizate de personalul medical. Procedura standard. În toate cazurile, resturile sarcinii trebuiau păstrate, atât acasă, prin vreun lighean, cât și la spital, pentru a fi inspectate minuțios de milițieni. Corpul devenea corp delict. Uterul infractor trebuia să aibă o explicație plauzibilă pentru pierderea sarcinii, altfel urma închisoarea.

Citește mai departe >>>

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Mihai Matei, amintiri din vremea Decretului: Povestea de mai jos este povestea de viață a mamei mele.


Iţi place să scrii?

Daca iti place sa scrii, trimite-ne pe adresa office@garbo.ro articolele tale.
Cele mai bune dintre ele vor fi publicate.