Scriu aceste randuri sperand sa fie citite de tinerii carora le se pare ”cool” comunismul. Poate vor intelege dintr-o poveste adevarata ca acest tip de sistem te abrutizeaza, iti rapeste demnitatea, libertatea de a alege, te ucide ca om. Toata povestea este una traita de mine, nu este imaginatie de scriitor dornic sa trezeasca interesul cititorului.

Desi beata moarta, cu ultimele puteri, am reusit sa-mi desclestez gura si mi-am concentrat mintea sa scot o propozitie pe care am repetat-o la nesfarsit: ”- Nu azi, salvarea nu azi, maine, poimaine!” Atat imi mai ramasese, demnitatea de a nu ma duce la spital in coma alcoolica. Demnitate care reusise sa strabata dincolo de aburii alcoolului. Cum sa ma duc la spital? Eu, profesor care imi doream respectul elevilor, parintilor si a colegilor! Eram terifiata chiar in betie, sa nu se intample una ca asta. Norocul meu a fost sosirea sora-mii care stia ce am facut si care mi-a inteles mesajul nepermitand nici sotului, nici vecinei mele sa cheme salvarea. Timp de doua zile corpul meu s-a razvratit continuu impotriva efectelor alcoolului, pe de o parte aveam niste dureri de mijloc foarte mari, pe de alta vedeam camera invartindu-se cu mine. Dupa doua zile infernale mi-am revenit din betie si solutia babutei a inceput sa-si faca efectul, imi provocasem hemoragie.

Conform indicatiilor batranei, dupa provocarea hemoragiei trebuia sa astept pana cand aveam sa fac febra mare si doar in acel moment sa chem salvarea. Asta pentru a fi sigura ca doctorii imi vor aviza chiuretajul si nu imi vor face tratament de mentinere sarcina. Am urmat intocmai indicatiile ”vraciului” si am chemat salvarea doar cand termometrul a aratat 40 grade. Credeam ca sunt pe drumul cel bun, ca urmeaza chiuretajul si ca imi voi vedea cat de repede mai departe de viata mea.

Foto: Shutterstock.com; femeie, femeie trista, lacrimi

Nici macar sa plangi in hohote nu erai libera sa o faci

Norocul meu a fost ca cei doi copii erau in vacanta la bunici in acea perioada si nu vedeau prin ce lipsa de demnitate trecea mama lor. Visam insa gresit, calvarul meu nu se terminase. Dupa un control, medicii au hotarat ca imi pot face antibiotice pentru scaderea febrei si tratament de stopare a hemoragiei si de mentinere sarcina. Doamne, cate lacrimi innabusite sub patura de spital am varsat! Nici macar sa plangi in hohote nu erai libera sa o faci caci ar fi putut declansa suspiciunea unui medic si ar fi putut chema procuratura sa te ia la intrebari. Dupa cateva zile de stat in spital, plangand cand nu ma vedea nimeni, febra mi-a cedat iar hemoragia s-a oprit, incat am fost externata din spital. Inca insarcinata!

Intre peretii apartamentului mi-am dat drumul liber la disperare. Cum sa nasc un copil in acest fel? Daca acea doza mare de alcool si hemoragia de dupa ii facuse rau si urma sa nasc un copil cu probleme? Nu mai era vorba de faptul ca nu doream decat doi copii, in acel moment era vorba ca nu imi doream acel copil pe care-l haituisem deja prin metoda empirica pe care o folosisem ca sa scap de el. Ce sa fac? Ce mai puteam sa fac? Imi era frica sa incerc orice alta metoda (daca mi-ar fi spus-o cineva) caci o noua internare chiar putea duce la suspiciuni. De repetat metoda cu alcoolul, nici gand. Doar daca vedeam o cana (goala, sau oricum ar fi fost) in fata mea sau la televizor, in secunda urmatoare imi vomam si sufletul din mine.

Pur si simplu cateva zile bune am stat prostita nestiind ce sa fac, plangand si avand o privire tampa. Eram in vacanta asa ca ziua intreaga eram acasa. Nu-mi ardea de citit, nu-mi ardea de nimic, voiam doar ceva care sa ma oboseasca si sa-mi aduca somnul care ma parasise. Asa incat m-am apucat sa mut singura mobile de colo colo, sa le schimb locul in casa pentru a-mi ocupa timpul cu ceva si a-mi omori gandurile prin oboseala fizica. La sfarsitul saptamanii sotul meu (nici el nu stia prea bine ce facusem in mod concret) m-a anuntat ca plecam la niste prieteni la Roman, la un chef de casa noua, programat de mult si la care ne anuntasem venirea. Am plecat cu gandurile amortite, cu speranta ca poate o sa imi vina vreo idee sa rezolv situatia in care eram, dar fara a avea vreo directie clara. Pe tren mi s-a parut ca nu imi este foarte bine, eram cam ametita, dar am pus-o pe seama surescitarii din ultimele saptamani.




Vizionare placuta

ABONARE NEWSLETTER

Bucură-te de cele mai frumoase articole Garbo și pe email!

Setari Cookie-uri