Oare este imposibil să îmi găsesc și eu pe cineva? Nu își dorește nimeni o persoană iubitoare, înțelegătoare, familistă, doar pentru că am un copil?

Bazându-se pe experiența de la cabinet, Psihologul Constantin Cornea împărtășește cu cititoarele noastre, frământarile și experiențele comune pe care le au multe mame singure. 

Jurnalul unei mame singure cu un copil, povestit unui psiholog

“Oare este imposibil să îmi găsesc și eu pe cineva? Nu își dorește nimeni o persoană iubitoare, înțelegătoare, familistă, doar pentru că am un copil? Sau pentru că nu arăt senzațional? Sau pentru că doresc să fiu cucerită, nu “păcălita” să intru într-o relație….

Uneori, mă întreb, dacă este bine că nu fac sex încă de la primele întâlniri, sau dacă nu cumva, mă “las prea greu sedusă”. Nu mai are nimeni timp să cultive o relație? Mă uit în jur și am senzația că toată lumea are pe cineva, doar eu sunt singură. Oare ei unde s-au găsit, cum de s-au potrivit? Ce îi ține împreună și eu nu am găsit în relația mea?

Știți, am divorțat pentru că am descoperit că mă înșela de câțiva ani. Și poate, dacă ar fi avut decenta de a nu se simți acasă, nu știu dacă îi spuneam. Însă, am descoperit în mesajele lui o altă persoană. În timp ce acasă, nimic nu era în regulă, mâncarea era prea rece sau prea sărată. Copilul îl enervă pentru că era prea gălăgios, sau pentru că stătea prea mult pe jocuri, ori pentru că voia să vorbească și cu tatăl lui, dar niciodată nu era momentul potrivit. Și în ceea ce mă privește găsea numai defecte, că nu îl întreb niciodată nimic, sau ca prea îl sufoc cu întrebările. Nu mai înțelegeam nimic. Pentru că, ori de câte ori încercam să caut soluții, el vedea doar probleme de nerezolvat.

Însă, în mesajele pentru ea, am văzut sau am revăzut, bărbatul de care m-am îndrăgostit cândva. Avea grijă să îi spună: bună dimineața, sau bună seara, sau că îi dorește o zi frumoasă. Îi făcea complimente și stabileau împreună unde să se vadă și cum să se ascundă de parteneri. Părea un adolescent îndrăgostit care se ascunde de părinți.

I-am spus ce am descoperit și l-am întrebat ce mai putem face. Nu mi-a răspuns, și-a făcut bagajele și dus a fost. Am suferit foarte mult, am plâns, mi-am pus întrebări, mi-am făcut reproșuri.

Ce am învățat însă, de când vin la psihoterapie este să învăț în primul rând să mă respect pe mine. Ceea ce nu mai făceam demult. Să mă bucur de clipele frumoase petrecute împreună cu copilul meu, pe care nu îl mai văd o opreliște în calea unei relații. Ba din contră. Poate așa descopăr cât de mătură este persoana care spune că mă dorește. În fond, un copil, împlinește sentimentele a doi adulți. Și într-adevăr, dacă bărbatul va fi matur, mă va iubi pentru tot ceea ce sunt, inclusiv pentru copilul meu.

Apoi, am remarcat, cât de ipocrite erau cele mai multe dintre relațiile cu care eu mă comparăm și cât de mult sufereau cei aflați în acele relații. Dar au rămas, spun unii, pentru copii, altele pentru că nu ar reuși să se descurce singure. Nu știu încă dacă relația perfectă există sau nu, dar am mai învățat că o relație se construiește împreună. Dacă există probleme, trebuie să fie și rezolvări. Dacă sunt încercări, apoi sunt tocmai pentru a le demonstra celor doi, că sunt foarte puternici tocmai pentru că sunt împreună.

Apoi, după ce am înțeles cele de mai sus, parcă m-am luminat. Nu mai aveam atât de multe întrebări. Știam că un copil nu este o piedică ci poate un etalon de maturitate pentru un bărbat. Am văzut că având grijă de mine, ochii îmi strălucesc altfel și lumea remarcă. Uneori cu invidie. “Cum dragă, ești fericită așa fără motiv?”

Dar eu știam motivele pe care le-am descoperit în cadrul ședințelor de psihoterapie și nu mă simțeam datoare să explic nimănui nimic. Copilul a devenit mult mai încrezător în forțele proprii. Avea și de ce, pentru că, în loc să mă vadă plângând m-a văzut luptând. La început cu kilogramele, apoi cu starea de spirit, și mă văzut învingând. 

Cred că i-am dat mult din spiritul meu de luptă, pentru că rezultatele lui școlare sunt mai bune, are mai mulți prieteni, nu îi mai este jena de faptul că are părinții divorțați.

Cel mai greu mi-a fost să înțeleg și să îmi fac fostul soț să înțeleagă, ceea ce mi-ați spus la primele ședințe: “doi soți divorțează din rolul de soț, soție. Nu din rolul de părinte!” Când am înțeles amândoi asta, am devenit mai prieteni. Ba chiar, de câteva ori, l-am surprins pe fostul că mă privește uimit, că mă dorește. Deja relația lui nu mai funcționa, și parcă și-ar fi dorit să vină acasă.

Însă, acum eu eram cea care putea alege. Pentru că, devenind mai puternică, mai încrezătoare, mai zâmbitoare, am regăsit în jurul meu, mai mulți pretendenți. Nici nu mă așteptam la un asemenea rezultat. Să fie soartă, lupta mea, să fie divinitatea care m-a protejat întotdeauna? Poate câte puțin din toate…

Închei spunându-vă că mă bucur de mine, de viață, de copil. Nu știu ce voi alege mai departe, dar știu că orice aș alege, va fi bine!

Un articol oferit de psihologul Constantin Cornea de la Clinica Psievolution.

Pentru articole de același autor, urmăriți blogul: www.psihologconstantincornea.ro/

Foto homepage: By DEREVYA /Shutterstock


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Jurnalul unei mame singure cu un copil.