12:09, 17 Septembrie 2010 publicat în Lifestyle

... pana cand, la 20 de ani, un accident nefericit de schi mi-a rapit o mana. Am considerat-o mult timp o pedeapsa. Am injurat, blasfemiat si urat orice om INTREG fizic pana cand am invatat sa ma detasez, sa-mi accept conditia, sa o consider nu neaparat o calitate, o chestie distinctiva, dar pur si simplu ca facand parte din conditia mea de muritor.

Am fost intreaga…

…. pana cand, la 20 de ani, un accident nefericit de schi mi-a rapit o mana. Am fost intreaga pana in momentul in care medicii mi-au spus ca nu mai pot face nimic pentru a-mi salva bratul. Am fost completa fizic pana cand s-a intamplat nenorocirea. Am considerat-o mult timp o pedeapsa. Pentru pacatele mele de pana atunci, pentru pacatele generatiilor trecute, pentru greselile din alta viata... Am injurat, blasfemiat si urat orice om INTREG fizic pana cand am invatat sa ma detasez, sa-mi accept conditia, sa o consider nu neaparat o calitate, o chestie distinctiva, dar pur si simplu ca facand parte din conditia mea de muritor. Am inteles ca nu te poti impotrivi, am acceptat sa-mi puna un brat de lemn si am mers mai departe cu zambetul pe buze. Am intalnit si oameni frumosi, care au facut abstractie de lipsa bratului, am cunoscut si barbati mirati ca nu pot sa-l ridic si sa-l pun pe umarul lor cand ma invitau la dans, am intalnit si oameni care au incercat sa ma puna intr-o postura inferioara si am intalnit si oameni care au si mai multe lipsuri decat mine.

Citeste si:
Disjunctorul maxilar - Cui și când este indicat?
Disjunctorul maxilar - Cui și...

Am vazut si cealalta parte a baricadei si am incercat sa le ajut pe prietenele mele sa treaca de micile complexe, inerente conditiei noastre. Am visat sa fiu fotomodel, am visat sa fiu prezentatoare TV, am vrut sa fac multe si tocmai acest elan tineresc si tocmai aceasta exacerbare si incercare de scoatere in evident a calitatilor m-au facut sa inteleg faptul ca urmaream o himera si ca totul se poate sfarsi inca inainte de a incepe.

M-am impacat cu mine, cu ceea ce sunt, cu lipsurile mele si am incercat sa scot in evident alte trasaturi. Am reusit cu brio sa le arat celorlalti ca, oricat de frumos ai fi, nu este suficient daca esti negru in cerul gurii, nesuferit sau prost. Am reusit sa ma fac remarcata si sa ajung intr-un post de conducere si sa-l intalnesc pe barbatul care sa ma respecte, sa ma iubeasca pentru ceea ce sunt si cu care sa crestem fructele iubirii noastre.

M-am obisnuit cu a da sfaturi, m-am obisnuit cu statutul de Mama Dolores si ma bucur ca sunt asa, pentru ca stiu ca ajut multi oameni sa constientizeze ca aparentele nu duc la nimic de durata. Da si da, din nou recunosc faptul ca nu mi-a fost usor, dar nu si imposibil. Le inteleg acum pe toate colegele si prietenele mele, le cred cand imi spun ca sunt la pamant, cu moralul terfelit, cu inima rupta in bucati insa niciodata nu a iesit vreuna suparata si trista de la mine din birou sau din apartament. Nu stiu daca le fac sa realizeze ca sunt mai frumoase ca mine, ca sunt intregi, ca sufletul rupt se mai lipeste, ca suferinta din dragoste este inlocuita cu o alta dragoste, nu stiu daca se simt mai bine fiindca ma vad pe mine, cu mana mea de lemn, dar stiu ca, oricum ar fi, se simt mai bine! Stiu ca e simplu pentru cineva normal sa se planga de anumite lipsuri, sa doreasca mai mult si stiu ca totul este posibil cu atitudinea potrivita.

Citeste si:
Testul Luminii: Ce dar spiritual primești de Paște?
Testul Luminii: Ce dar...


Vizionare placuta

ABONARE NEWSLETTER

Bucură-te de cele mai frumoase articole Garbo și pe email!

Setari Cookie-uri