Dragă Toamnă,
Îți scriu dintr-o dimineață răcoroasă, cu fereastra întredeschisă și cu o cană de ceai între palme, pentru că vreau să te simt cât mai aproape. Aerul este dens, plin de un miros fin de pământ umed și de frunze ce se desprind una câte una, și parcă întreaga lume încetinește când te afli aici. Îți aud pașii în foșnetul lor și îmi dau seama că fiecare frunză care cade e o lecție: că a lăsa să plece nu înseamnă să pierzi, ci să faci loc pentru ceea ce urmează. Tu nu te temi de schimbare și nici nu plângi după ceea ce a fost; îți porți transformarea cu o naturalețe care te face să pari eternă, dar totuși trecătoare în cel mai demn mod posibil.
Îți mulțumesc pentru darurile tale vizibile. Culorile tale dense, care ard și se sting în același timp, mă învăluie și mă obligă să privesc cu atenție. Apusurile tale lungi, aurii, care se întind pe cer ca o poveste tăcută, par să-mi vorbească despre lucrurile care nu pot fi rostite. Mirosul fructelor târzii, al pământului umed și al lemnului ars îmi leagă memoria de locuri pe care nu le pot uita – ulițe, case, oameni care au existat și care au plecat, dar și fragmente din mine pe care abia acum încep să le recunosc. Și chiar dacă toate acestea sunt simple senzații, în ele descopăr sensuri adânci, lecții pe care doar tu știi să le dezvălui.
Uneori mă pierd în tine ca într-o poveste nesfârșită. Ploaia care cade pe acoperiș pare un metronom care mă cheamă să încetinesc și să ascult. Orele tale nu se măsoară doar în minute; ele se întind ca niște clopote grave care bat în interiorul meu, anunțând schimbarea și amintindu-mi că totul este temporar. Între răsăritul palid și apusul tău aprins, simt că trăiesc într-un interval fragil între început și sfârșit, între ceea ce a fost și ceea ce urmează să fie. Tu mă înveți să mă mișc între aceste momente fără teamă, să le primesc așa cum vin, cu tot ce aduc.
În serile tale reci, când casa tace și geamurile transpiră sub propria respirație, gândul îmi fuge la verile ce s-au dus. Încă mai simt pe piele căldura lor, dar frigul tău blând mă aduce în prezent și îmi arată că acea lumină nu mai poate fi păstrată. Nu mă doare însă. Tu ai un fel de a transforma nostalgia în hrană: teama de pierdere devine claritate, dorul devine înțelegere. În felul acesta, verile care au trecut nu sunt uitate, ci integrate, folosite pentru a construi perspectiva mea asupra ceea ce e acum și a ceea ce va urma.
Îmi place să mă plimb prin cețurile tale, peste dealurile ascunse și traseele acoperite de alb-lăptos. Ele ascund totul, dar în același timp relevă esențialul. În ceața ta învăț să privesc fără să cer contururi clare, să accept că unele lucruri trebuie doar simțite și trăite. Această liniște densă, care la prima vedere poate părea goală, devine un spațiu plin de sens pentru gândurile mele, un loc în care timpul pare să se oprească și să-mi permită să respir cu adevărat.
Foto: Stone36 /ShutterstockȘtiu că după tine va veni iarna, cu albul ei infinit și neatins, care va șterge urmele tuturor lucrurilor și va oferi pământului odihna necesară. Dar tu nu ești doar trecerea între căldura verii și liniștea iernii. Ești pragul prin care învăț să pășesc între anotimpuri, între începuturi și sfârșituri, între lumină și întuneric. Îmi arăți că viața e alcătuită din treceri, și că fiecare etapă, oricât de efemeră, lasă în urmă o lecție care merită recunoscută și prețuită.
Tu mă înveți să trăiesc mai atent. Fiecare ploaie devine un fel de spovedanie, fiecare frunză căzută un vers într-o poveste care nu se termină niciodată, fiecare adiere rece o chemare spre interior. Îmi arăți că adevărata bogăție nu se măsoară în acumulări, ci în felul în care mă raportez la trecerea lucrurilor și la capacitatea de a le lăsa să treacă prin mine fără să mă pierd. Tu cureți, tu dezvălui, tu adâncești. Și chiar și melancolia pe care o aduci nu este dureroasă, ci necesară – pentru că în ea simt că trăiesc, că simt, că sunt aici și acum.
Rămâi cu mine cât mai mult. Încetinește ceasul și lasă-mi timp să te absorb, să îți simt ritmul și să învăț să fac la fel. Știu că vei pleca și că iarna va pune albul ei peste tot, dar chiar și atunci, vei rămâne în mine. Voi purta în suflet memoria ta, ca pe o carte deschisă, cu pagini scrise în culori vii și umbre delicate, pagini care mă vor călăuzi prin zilele reci și vor face ca primăvara să fie mai vie, mai clară, mai plină de posibilități.
Cu respect, cu afecțiune și cu recunoștință,
un om care știe că trecerea ta nu este niciodată zadarnică și care te așteaptă mereu, gata să te primească în fiecare an cu brațele și inima deschise.
Foto fr si main: Annette Shaff /Shutterstock
Încă din copilărie, cuvintele au fost lumea mea. Scriam povești, versuri, jurnale intime. Găseam în scris o modalitate de a mă exprima, de a înțelege lumea din jur și pe mine însămi.
Ca redactor,...


Admiterea separată la liceu, discutată din nou în Parlament chiar în prima zi de școală
A început prima ediție a Jocurilor Parasport România, la București
Carduri educaționale 2026-2027: părinții elevilor defavorizați pot depune cererea până pe 9 octombrie
1 septembrie este oficial Ziua Sportului Paralimpic în România