Ana Maria Ducuță: Sunt convinsă că adevărata viață începe după ce ne dezbrăcăm de hăinuțele de materie și ne îmbrăcăm în adevărata natură, a energiei manifestate în această viață. Fiecare om este o formă de conștiință cuantică

9 Noiembrie 2021 publicat în Lifestyle 4017 share-uri

Destinul și liberul arbitru conlucrează permanent și eu sunt autorul. Liberul arbitru este ceea ce eu decid, ceea ce eu aleg. Destinul este informația pe care am înregistrat-o la nivel energetic din faptele, gândurile și emoțiile mele. Am putea spune că destinul e făcut tot de mine, dacă el reprezintă totalitatea stărilor mele. Din câmpul cuantic de energie, există o infinitate de posibilități. Ne scriem destinul cu gândul, simțirea și fapta și ni-l împlinim prin liberul arbitru -ce decidem că suntem noi cu adevărat, oamenii pe care îi iubim și mai ales prin ceea ce ne însușim din viață… 

Oare ce ne așteaptă dincolo de moarte și cum va fi călătoria noastră de dincolo? Rai, Iad… poate fi vorba de așa ceva? Poate iubirea să treacă dincolo de timp, spațiu și inexistența fizică? Cum avem grijă de sufletul care ne-a fost pus în trup, bunul nostru cel mai de preț? Care e de fapt calea către noi înșine? Ce rol au cariera și profesia în viață și destinul unui om? Se întâmplă chiar totul cu un motiv? Dacă și ție ți-au trecut la un moment dat aceste întrebări prin minte, îți recomandăm cu toată căldura să citești interviul de mai jos fiindcă ți se adresează și îți va oferi niște răspunsuri care îți vor fi, poate, de folos.

A fost o adevărată plăcere să stăm de vorbă cu Ana Maria Ducuță despre subiecte și teme de spiritualitate care ne preocupă pe noi toți și îi mulțumim pe această cale că ne-a oferit cu atât de multă deschidere și sinceritate din perspectivele, știința și cunoștințele sale. Ana Maria Ducuță are un doctorat în istoria spiritualității, este autoarea lucrării "Perspectiva istorică asupra fenomenului spiritist din România", dar și a mai multor cărți de spiritualitate (Calea sufletului, Drumul către noi, Ego-ul, otrava iubirii, Iubire versus Neiubire) și gazdă/ invitată a mai multor emisiuni de televiziune. În urmă cu câțiva ani, în cadrul unei ceremonii internaționale din Belgrad, Serbia, a primit premiul de “Femeia Anului din România 2019”.

Retail jobs

Garbo.ro: Nu ne definesc cuvintele, dar e important modul în care ne percepem pe noi înșine. Spune-ne câteva cuvinte despre tine. Despre tine ca profesie, cum ești tu ca personalitate, tu ca femeie, tu ca suflet…

Ana Maria Ducuță: E interesant cum ni se schimbă perspectiva asupra noastră de la an la an. Acum când scriu asta este 27 octombrie, aproape trei dimineața şi sunt fericită că la această oră şi vârstă din viața mea pot spune că m-am împăcat cu mine. Asta e realizarea mea cea mai mare, că ştiu cum să mă port cu sufletul meu şi cum să îl îngrijesc. “Despre mine” se referă la un cumul de trăiri, stări şi experiențe. Emoţional îmi dau voie să simt orice şi oricât, sunt o gazdă bună pentru toate stările şi trăirile mele. Din punct de vedere spiritual, mă bucur de fiecare zi din această călătorie pe pământ, învăţ uneori cu uimire alteori cu durere, dar întotdeauna cu recunoştință că am ce şi de la cine să învăţ. Ca profesie, mereu mi-am dorit să predau şi să scriu, ceea ce fac acum. Am tot predat diferite cursuri şi module în timpul facultăţii, doctoratului, chiar şi acum. Vara trecută când am mers la mare, doamna de la cazare m-a întrebat cu ce mă ocup, am răspuns instinctiv “scriu” şi ea mi-a spus: “online sau cărţi publicate?” “Ambele”, am zis eu. Ceea ce e adevărat. O bună parte din munca mea e în online, și asta îmi aduce chiar mai multă bucurie decât dacă eram undeva la 1800 și primeam epistole de la cititori sau câte o scrisoare. Să poți fi citit de atât de mulți oameni și să ai și un feedback în timp real la ceea ce faci este unul dintre avantajele perioadei în care trăim. De la șase la doisprezece ani am realizat și prezentat o emisiune la radio pentru copii. Apoi în liceu am continuat cu emisiuni pentru tineri. Toate weekendurile din copilăria mea sunt legate de emisiune, nu știam cum e să te trezești târziu în weekend și să nu faci nimic. Radioul era în centrul cultural "Ionel Perlea" și aveam de urcat o infinitate de scări, era cea mai frumoasă și organizată nebunie: emisiunea era în direct, invitații mei erau și adulți dar mai ales copii. Formatul emisiunii implica diferite concursuri de cultură generală, concursuri de talente dar şi interviuri cu profesori sau personalităţi din judeţ…fiecare făcea exact ce avea chef și nu știai niciodată dacă invitatul tău are chef să vorbească sau dacă o să te înjure(am avut și un astfel de episod în direct). Am trăit "on air" toate stările emoțiile și situaţiile imposibil de imaginat. Apoi emisiunea de la radio s-a mutat la televiziunea locală. Din primul salariu primit când aveam șapte ani mi-am cumpărat o pereche de role(cu roți de plastic, cele de silicon erau prea scumpe). În general, salariul era simbolic, dar eram incredibil de fericită să pot aduce bani în casă. Am fost invitată apoi la diverse televiziuni care făceau reportaje despre mine şi singura emisiune pentru copii, realizată de un copil, din ţară, la acea vreme (Pro tv "Sub semnul întrebării" cu Adrian Păunescu, Acasă TV, Prima TV, TVR 1 etc). O perioadă de timp am oprit radioul și am continuat doar să scriu articole, pe care le-am și publicat într-o carte, când aveam 12 ani. În liceu am scris și jucat teatru, am participat la diferite festivaluri de teatru în Romania, Ungaria, Franţa sau Cehia. Concursuri literare, reviste de beletristică... toate lucrurile la care te poți gândi că le-ar face o liceană de la profilul filologie dintr-un orășel de provincie.

Citeste si:
”Encanto”, cea mai recentă producție cinematografică Disney, aduce...
”Encanto”, cea mai recentă...

În 2013 am publicat piesele de teatru scrise de-a lungul timpului, într-un volum, în limba engleză: "Contemporary absurd theater: Love me but do not fall în love with me". Aș putea spune că acest volum precede într-un fel munca mea de acum, pentru că prezintă absurdul și durerea unei lumi convinse de inutilitatea ei: oamenii se nasc, iubesc, suferă și mor … şi atât? Să fie asta tot ce trăim aici? Mizerie, durere, dezamăgire? Absurdul ne linişteşte, spunându-ne că da, e absurd totul, cum ar putea fi altfel... Dar vine frumos spiritualitatea și aşează pe rând totul pe raftul potrivit: asta e absurd pentru că mintea ta nu se înțelege cu sufletul tău, asta te doare pentru că tu îți provoci singur această durere și aici ai de lucrat ca să aibă sens. Sensul în tot ceea ce ni se întâmplă, localizarea lui în propria experiență și integrarea lui mai apoi în felul nostru de a fi este prima experiență vindecătoare pe care o avem. Următoarea experiență vindecătoare este iubirea și recunoștința față de propria persoană. De acolo, absurdul se rușinează de prea mult sens și dispare.

Studiile universitare au însemnat o reprofilare, adică "Facultatea de Științe politice în limba engleză" la Universitatea din București. Am scris în timpul facultății constant, colaboram cu două publicații de politică și cultură europeană: One Europe(Bruxelles) și Europe&Me(Berlin) dar și cu publicații din țară(Center for European Policy Evaluation C.E.P.E Romania). Daca mă gândeam atunci că o să fac azi emisiuni despre ce să faci când doare sufletul? Nu, nu. Mă gândeam la două masterate separate, pe care le-am și făcut, în paralel. Masteratul de “Politică Comparată în limba engleză”(Master of Arts în Comparative Politics) și cel de "Relații internaționale", ambele la Universitatea din București. La doctorat m-am trezit traducând constant termeni din limba engleză ca să pot scrie propunerea proiectului de cercetare în limba română : timp de cinci ani absolut toate proiectele și examenele fuseseră în limba engleză. Dar am reușit să conving comisia care m-a primit la Școala doctorală de istorie "1 decembrie 1918"din Alba Iulia. Și din fericire trei ani mai târziu am susținut teza și am primit titlul de doctor în istorie. O mare surpriză a fost să primesc premiul "Woman of the Year from Romania"(Femeia Anului din Romania 2019) în cadrul unei ceremonii internaționale la Belgrad, în Serbia. Premiul a fost acordat pentru munca de cercetare depusă într-un domeniu care până atunci nu mai fusese explorat din punct de vedere istoric, niciodată.

În 2019 am publicat teza de doctorat –“Perspectiva istorică asupra fenomenului spiritist din România”- iar în 2020 a apărut cartea care poartă titlul emisiunii pe care o realizez în fiecare vineri de la 20:00-"Drumul către noi".

Anul 2021 a fost clar de departe cel mai provocator, am publicat cărţile "Calea Sufletului", "Ego-ul Otrava Iubirii"și "Iubire versus Neiubire". Cărțile au fost publicate la Editurile Pro Universitaria respectiv Evrika Publishing, ambele parte din grupul editorial "Universul Juridic". Le găsiți în librării, dar și online.

Ai un doctorat în istoria spiritualității și ești autoarea lucrării “Perspectiva istorică asupra fenomenului spiritist din România"? De unde această fascinație a ta pentru un subiect atât de controversat și prea puțin cercetat științific?

Oh, așa o poveste a fost cu doctoratul …una din disertatiile pentru masterat a fost “The status and role of women during and after communism: a comparative analysis”(Statutul și rolul femeii în timpul comunismului și în perioada post-comunistă: o analiză comparativă”) și voiam să continuu cu o teză doctorală, un studiu comparativ pentru mai multe țări din Europa de est, de data aceasta istoric. M-am întâlnit cu profesorul meu coordonator să discutăm potențialele direcții de explorare pentru admiterea la școală doctorală. Și la final, când să ne luăm rămas bun, domnia sa îmi spune că are și alte teme pe care vrea să le dezvolte. Eu am întrebat cam ce anume, dânsul îmi povestește și la un moment dat spune cuvântul “spiritism”. Eu întreb : "spiri-cum? "Da, despre istoriografia fenomenului spiritist din România. În acel moment, am decis că asta va fi tema mea și că despre asta voi face teza de doctorat. I-am spus că sunt pasionată de tot ce e dincolo și dacă sunt și resurse istorice, vreau să cercetez. Puțin speriat de acest entuziasm, mi-a amintit că nu am timp să schimb tema, că mai sunt două săptămâni până la admitere, că nu știe dacă resursele bibliografice se vor dovedi suficient de consistente ca să pot scrie o teza doctorală, iar tema este foarte controversată. Prin urmare, probabilitatea să mă trezesc fără material este una foarte mare. Cât de în serios am luat avertismentul primit? Nu foarte, peste două săptămâni eram la volan în drum spre Alba-Iulia cu piciorul fracturat, să dau admiterea. Au fost cele mai cumplite ore de condus, dar știam că asta îmi doresc. Am luat admiterea, am început doctoratul…am vrut să întrerup cred de zeci de ori. Emoțional, presiunea era insuportabilă, nu știam dacă voi avea suficiente resurse bibliografice să pot scrie o istoriografie a fenomenului spiritist din România. Majoritatea cărților și revistelor de natură esoterică sau ocultă fuseseră arse în timpul perioadei comuniste, de fapt revistele și reuniunile spiritiste fuseseră interzise cu ceva vreme înainte de instaurarea regimului comunist, printr-un decret regal din anul 1933. Financiar, era o povară uriașă, edițiile princeps ale cărților sunt foarte rare și scumpe, materialele răspândite în toate colțurile lumii, intram pe siteuri de toate felurile să găsesc 2-3 pagini dintr-o revistă de la sfârșitul secolului la XIX-lea. Uneori citești sute de pagini din care poți extrage două paragrafe…este frustrant. Locuiam in București și făceam naveta la AlbaIulia aproape lunar...am făcut și un accident într-o iarnă când taxiul a încercat să evite o turmă de oi și a intrat într-un autobuz. Oile au fost bine dar eu am avut multiple cucuie... Asta poate a contribuit la teza de doctorat, a doua zi după accident am susținut raportul anual și am trecut…

Crezi că a reușit un savant precum Bogdan Petriceicu Hasdeu să comunice cu fiica sa, Iulia? Trece iubirea dincolo de moarte, ne ajută ea să avem acces, fie și pentru o clipă, la invizibil și etern?

Acum, să fiu sinceră mi-am luat ceva bullying pentru treaba asta cu spiritismul. Românii au această meteahnă ancestrală, le place să critice tot ce nu cunosc de parcă ar fi studiat toată viața fix domeniul respectiv. În general, ne place să criticăm, orice e diferit de ceea ce deja cunoaștem. Și când primesc comentarii mai puțin creştineşti despre teza de doctorat, explic frumos că e un studiu istoric în care sunt prezentate inclusiv argumentele contra fenomenului, din punct de vedere religios și istoric. Iar eu nu am făcut decât să analizez ceea ce totalitatea literaturii de specialitate ne prezintă.

Dacă eu cred în viața de dincolo de moarte? Da, cred din două motive simple: pentru că am simțit în existenţa mea în atât de multe momente o forță dincolo de noi, dincolo de mine, care m-a mișcat, salvat, învățat și educat. Îmi place să îi spun acestei forțe Dumnezeu pentru că ai o separare clară între creator și creație. "Conţinătorii" de Dumnezeu (adică noi oamenii), îl pot face principiul activ al vieții lor dar nu I se pot substitui. Drama apare când nu te mai îngrijești de ceea ce Dumnezeu a pus în tine și eşti mai preocupat să fii tu în locul lui, să decizi tu cine ce merită. În al doilea rând, Dumnezeu este un principiu demonstrat de fizica cuantică, în repetate rânduri. Deci cred în știință și în simțirea mea. Dacă ești atent la ce se petrece în viața ta, înțelegi că nu ești singur. Că nu tu te-ai creat, nici măcar unul din părinții tăi nu ţi-a potrivit inima, creierul sau ţi-a atașat mâinile de trup. Această formă de energie care supraveghează, naște, creează viața pe pământ este particula vie. Și ea nu poate exista în afara Divinității. Fiecare îl înțelege diferit pe Dumnezeu, dacă este interesat să meargă dincolo de obiceiuri, tradiții și programe moștenite pe cale religioasă sau socială. E o experiență transformatoare conexiunea pe care tu ţi-o stabilești în intimitatea ființei tale cu ceea ce e dincolo. Pentru mine, este experiența fundamentală de la care pornește orice altceva. L-am căutat pe Dumnezeu în mine însămi, până l-am găsit și în afara mea. Este prea puțin să spun: “cred în viața de după moarte”. Nu doar cred, sunt convinsă că adevărata viață începe după ce ne dezbrăcăm de hăinuțele de materie, și ne îmbrăcăm în adevărata natură, a energiei pe care o manifestăm în această întrupare. Cred că fiecare om este o formă de conștiință cuantică întrupată, care trece prin această viață cu scopul de a purifica, îndrepta, corecta, aspectele sale întunecate sau nevindecate. După moartea trupească, forma de conștiință își continuă drumul, de data aceasta sub adevărata sa identitate, cu “buletinul” său astral.

Cum vezi tu călătoria de după moarte? Ne așteaptă dincolo un Rai sau un Iad?

Raiul și Iadul care ne așteaptă dincolo sunt starea de conștiință în care am trăit în această viață. După moarte, locuim în ceea ce am provocat în alți oameni, în stările, emoțiile, faptele noastre din timpul vieții. Toată suferința sau bucuria pe care le-am adus-o celorlalți în această viață, sunt raiul, respectiv iadul în care locuim după moartea fizică. Nu te bagă nimeni în alt cazan decât acela pe care tu ți l-ai construit în întruparea ta pământeană, din orgoliu, ură, răutate. Și nu te plimbă nimeni în altă grădină a Edenului decât binele și iubirea pe care le-ai sădit în viețile celorlalți și desigur în propria ta viață, atât cât ai stat pe pământ.

Ce facem cu acest suflet care ne-a fost pus în trup? Cum avem grijă de el, ce să îi oferim înainte de toate? Cum îl putem ajuta să se refacă după o traumă foarte mare (moartea cuiva drag, despărțirea de o persoană iubită, o boală venită din senin etc)?

Primul pas este să îl vezi. Pe mine mă uimește mereu deosebirea dintre oamenii care și-au recunoscut sufletul și cei care nu l-au descoperit încă: totul e altfel, la poli opuși chiar. Felul în care acești oameni vorbesc, se poartă, gândesc este fundamental diferit. Pentru că e o schimbare majoră să trăiești în conștientizare, adevăr și responsabilitate. Dacă știi că ai suflet, nu poți provoca suferință intenționat. Pentru că pe sufletul tău îl doare durerea altor suflete, nu te poți delimita de ceea ce stimulezi în ceilalți, mai întâi este în tine ceea ce trimiți către mine, abia apoi ajunge la mine. Dacă în schimb ai anesteziat acest suflet cu orgoliu, vicii, dependențe, ură, frustrare, atunci nu ai cum să ai grijă de ceva ce nu reușești să localizezi. Cel mai mare ajutor pe care i-l poți acorda sufletului tău este să îl asculți. Să vezi ce vrea. Asta nu e ușor deloc, trebuie să treci prin foarte multe lucruri și situații în care efectiv sufletul tău este călcat în picioare, ca să zică -au-. Când ai simțit că doare, atunci e momentul să începi vindecarea. Durerea este văzută ca inamicul fericirii, eu aș spune că ea este începutul de dinaintea fericirii, este indicatorul tău cel mai prețios și fidel al nivelului tău de conștiință. Să ne fie frică dacă vreodată ne vom robotiza emoțional până în punctul în care nu ne va mai durea durerea altcuiva sau a noastră. De acolo, de unde văd ce mă doare, începe procesul meu de recuperare și vindecare. Sigur, vindeci durerea dacă nu o glorifici: este important să treci prin durere, alegerea de a rămâne în durere este altceva. Uneori, când vorbim de traumă profundă, vorbim de lupta continuă ca să ieși din durere. Adică secundă de secundă te întâlnești cu durerea și faci ceva cu ea. E foarte greu. Mereu primesc invariabil un răspuns, la ceea ce scriu: -"dar e foarte greu să fac asta, ușor de zis greu de făcut"- Sigur că e foarte greu. "Dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti". Dar greul ăsta are sens. Sensul îl găsești când greul devine ușor, când devine aliatul tău, înțelepciunea ta. Greul care are un scop. Și scopul e vindecarea ta totală, completă, echilibrul din reîntregirea sufletului tău.

Putem face o distincție între suflet și spirit? Se suprapun, se leagă, ce sunt cele două de fapt?

Am putea defini spiritul drept forma de conștiință cuantică indivizibilă și atemporală, care se întrupează de-a lungul fiecărei existențe în parte, pentru a experimenta necesarul de lecții, suferințe și bucurii din lunga sa evoluţie. Iar sufletul am putea spune că este totalitatea trăirilor mele din această viață, organul de simţ emoțional, "baza de date" cu emoții cu care eu simt lumea. Sigur, noțiunile pot fi folosite și interschimbabil, între ele, ca să desemneze o formă de simțire, de interacțiune cu emoția și trăirea, separată de corpul fizic și rațiune.

Putem vorbi de suflete pereche și dragostea adevărată în cazul a două suflete atrase foarte puternic unul de celălalt, dar care nu se află pe același nivel de evoluție spirituală?

Aici ai atins așa un subiect sensibil, dar care merită punctat. Poți să fii atras de oameni care sunt pe o frecvență total diferită de-a ta. Să trăiești cea mai mare intensitate emoțională când te gândești la celălalt, să te simți îndrăgostit de acea persoană. Cu toate acestea, să nu fie iubire, ci identificarea unor vulnerabilități emoționale pe care acea persoană le aduce la suprafață din tine. Experimentând acea emoție să crezi că asta e, ai găsit iubirea, dar de fapt să fie un atac la nivel energetic care îți este semnalat de emoția ta. Un om care e sufletul tău pereche, care simte iubire față de tine, va avea grijă de sufletul tău prin orice întâmplare sau conflict veți trece. Chiar dacă nu e înțelegere deplină, tot va avea grijă de sufletul tău, pentru că e o conexiune profundă. Dacă în schimb, un om este doar un trigger emoțional puternic pentru vechile tale răni emoționale nevindecate, atunci orice interacțiune cu acea persoană va durea cumplit și va escalada într-o suferință mai mare decât precedenta. Doi oameni la niveluri diferite de evoluție spirituală pot să fie împreună dacă există voință comună, adică dacă ei se îndreaptă în aceeași direcție. Că unul este peste sau sub nivelul celuilalt, nu contează, atât timp cât există dorința și voința de a creşte împreună, ca un organism unitar. Desigur, aici vorbim de trecerea dincolo de ego, imagine, putere, bani, sex. Vorbim de trecerea către traiul în spirit. Acolo, şi doar de acolo ești flexibil, maleabil și deschis către celălalt. Doi oameni complet diferiți care experimentează iubirea unul față de celălalt se pot armoniza în principiul de bază al vieții pe care îl manifestă atunci când se recunosc drept suflete, independente și în comuniune unul cu celălalt.

Care e de fapt calea către noi înșine? Există vreo scurtătură cu mai puțină suferință și mai puține hopuri :)?

Nu există scurtătură. Și dacă există, trebuie să te ferești de ea, pentru că ai nevoie de absolut fiecare “hop”, ca să fii în –“Top”- Iar “topul” este cel mai înalt punct al devenirii tale, de unde poți privi perspectiva de ansamblu asupra ta și asupra vieții tale. Suferința este atât de necesară atunci când e înțeleasă și irosită atunci când te revolți și ti se pare umilitoare. Umilința și smerenia sunt două instrumente de creștere spirituală fabuloase, dacă le-am înțelege puterea de vindecare am fi probabil prea recunoscători celor care își bat joc de noi. Drumul către noi este tot ce avem nevoie să experimentăm în fiecare moment, nu există altceva în afară de ceea ce trăiesc acum.

Ce rol au cariera și profesia în viața și destinul unui om în condițiile în care, astăzi, mulți dintre noi ne referim la job mai mult ca la o modalitate de a ne întreține material și a ne satisface unele dorințe… și cam atât?

Hm…Păi au exact rolul pe care i-l dăm noi. Dacă viața mea este - "aoleu, eu sunt jobul meu"- voi suferi. Nimic din ce facem profesional nu poate avea altă valoare decât cea pe care noi i-o dăm. Noi decidem cât de importantă e profesia pentru devenirea noastră, cât luăm în seamă ceea ce se întâmplă. Sigur că pe termen lung nu poți lucra într-un mediu toxic sau să activezi într-un domeniu pe care îl detești. Dar e important și să nu consideri că profesia ta reprezintă reușita ta supremă, scopul vieții tale. Poți să ai sau nu o slujbă, să fii sărac sau bogat, să urăști sau să iubești ceea ce faci: la nivel fundamental sufletul tău o să își ia exact lecția de care are nevoie, când are nevoie de ea din profesia ta, apoi dacă lecţia a fost învăţată, urmează altă slujbă sau altă etapă. Toate situațiile și conjuncturile, inclusiv cele profesionale, reflectă exact nevoile mele emoționale și lecțiile de viață pe care le mai am de parcurs.

Se întâmplă chiar totul cu un motiv? De ce crezi că la un nivel universal sunt permise și faptele rele, au până și ele rostul lor? Servesc ele unui scop aflat dincolo de capacitatea noastră de înțelegere?

Totul, totul, de la cel mai mic eveniment la cel mai important. Răul este o formă de bine alterată, care trebuie polarizată cu iubire până ajunge la forma sa inițială, de bine. Răul aduce la suprafață binele cu o putere de propulsie uriașă, ne forțează să ne vindecăm și să ne recuperăm în profunzime. Răul servește binelui ca să îl ajute să fie mai căutat, mai dorit și mai bine înțeles când el se întâmplă. Binele este orice formă de adevăr și de iubire. Adevărul este. El nu are nevoie să fie într-un fel, față de minciună: minciuna, ca să o creezi, trebuie să fie într-un fel. Adevărul nu, el doar este. Să ne uităm la marii învățați, la principalele forme de adevăr istoric sau religios pe care le luăm drept puncte de reper în investigarea realităților noastre contemporane: timpul a trecut, materia s-a epuizat, adevărul a rămas. Ceea ce rămâne și există cu adevărat în eternitate este binele, nu răul. Totul este dus mai departe prin iubire și de către iubire. Când lupți cu orice formă de rău, arma ta este iubirea, iar recompensa ta , tot iubirea. Așa, acolo, în răul cel mai mare înțelegi puterea infinită a iubirii și faptul că ești de neînfrânt. Orice persoană care iubește-un om, un animal, o plantă, o activitate, natura-este invincibilă în iubirea ei. De acolo, din puterea ta de nestrămutat tu devii creatorul vieții tale. Dar asta nu înveți la școală, sau din greșelile altora: asta înveți când ești la pământ, când ești abandonat, trădat, când te târăști. Și din cel mai mare rău se naște cel mai mare bine atunci când e iubire pentru că tu iei intensitatea urii și îi schimbi polaritatea, o aduci în punctul zero apoi o urci în iubirea necondiționată capabilă să alchimizeze orice rău.

Care a fost lecția acestei pandemii pentru noi la nivel colectiv și planetar? Dincolo de tragedii, frici și angoase, a fost și ceva bun în toate acestea?

Lecția a fost că avem nevoie unii de ceilalți. Că un oraș sau o stațiune sunt frumoase când sunt populate. Că bucuria locului e adusă de oamenii care sunt acolo. Că suntem cu toții legați și avem nevoie de ce face și este fiecare ca să putem trăi. Avem nevoie de întregul pe care îl alcătuim cu sufletele celorlalți, ca să ne bucurăm de propriul suflet, parte din întreg, suflet autonom dar niciodată separat de întreg.

Ai avut o evoluție profesională foarte frumoasă în această zonă a spiritualității, iar cursurile și învățăturile tale au un impact din ce în ce mai puternic asupra celor dornici să învețe de la ține. Tu ai avut ceva de învățat din experiențele, emoțiile, trăirile altora?

Nu aș putea vreodată să scriu ceva dacă nu aș fi într-un proces permanent de învățare. Dacă îmi e frică de ceva este să ajung în punctul în care sunt auto-suficientă și nu mai am nevoie să știu nimic. Fiecare zi este un proces de învățare, fiecare om, stare, emoție îmi predă atât de multe lucruri valoroase. Uneori îmi e puțin teamă ca oamenii să nu creadă că am descoperit eu vreun adevăr absolut, și că nu greșesc, că nu mă doare, că nu am momente de slăbiciune. Sunt atât de recunoscătoare să pot descoperi zilnic ce mai am de vindecat la mine, cum să fiu de ajutor celorlalți, cât de mult bine a mai rămas de cultivat. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar știu că dacă am răbdare, totul mi se arată spre vindecarea mea deplină. Învăț de la oamenii care îmi scriu, de la familia mea, de la cei care mă critică, de la durerile mele, de la bucurii, de la pisicutii mei, de la fiecare frunză in parte…

Copiii abia așteaptă să crească mari, adulții ar da orice să fie din nou copii, iar bătrânii să fie din noi tineri. Cum să ne bucurăm mai mult de fiecare vârstă a existenței umane, cum să ne împăcăm cu etapa vieții în care ne aflăm și să o trăim mai mult?

Da..Am observat și eu asta. Îți dorești mereu etapa anterioară sau posterioară devenirii tale pentru că vrei o scăpare. Vrei altceva decât lecția momentului prezent. Și Doamne, ce bună e acceptarea. Uite și acum, poate azi am o zi proastă, sunt epuizat și nu am chef de nimic. Dar știi ceva? Accept asta. Nu îmi doresc să fiu în altă parte, nu mă judec, nu mă enervez. Accept că lucrurile sunt așa, și nu în alt mod și nu ar putea fi altfel pentru că nu ar mai fi spre binele meu suprem. Acceptarea schimbă tot. Din momentul în care ai acceptat orice, nu mai poate să opună rezistență sau să vină împotriva ta. După acceptare, vine schimbarea. Dar nu schimbarea forțată, agitată și disperată, ci schimbarea în liniștea acceptării: când accepți ai răgaz destul, ai echilibru și perspectivă.

Au fost momente în viața ta când ai simțit sprijinul divinității sau prezența divină în viața ta? Dacă da, ne poți povesti un astfel de moment în care l-ai simțit pe Dumnezeu foarte aproape de tine… Ai avut și momente în care l-ai căutat și nu l-ai găsit?

Niciodată nu am fost dezamăgită de sprijinul divin. Niciodată nu l-am chemat fără să îl primesc. Atunci când nu primim ceea ce ne dorim sau cerem este pentru că suntem feriți de ceva ce ne-ar face rău pe parcurs, dar noi nu avem capacitatea să înțelegem asta atunci când cerem relația, profesia sau visul pentru care am luptat să se îndeplinească. Dacă primim, înseamnă că: 1. Am cerut, ne-am pregătit să primim, ne-am conectat cu frecvența persoanei sau situației pe care dorim să o manifestăm, 2. Ne-am vindecat și curățat de tot ceea ce ne împiedica să fim o gazdă bună pentru miracolul sau întâmplarea pe care le doream în realitatea noastră fizică și 3. Era în planul sufletului nostru, în acord cu misiunea personală și de viață ceea ce am primit. În plan subtil totul se reconfigurează permanent, chiar dacă principiile vieții sunt stabile, felul în care ele sunt manifestate practic este mutabil: eu aleg ce, cum și cât manifest din infinitatea ființei mele. Da, eu pot să fiu un pictor talentat, dar dacă nu am pictat niciodată în viața mea, nu am de unde să știu asta. De aceea toată această zonă de dezvoltare personală, psihologie, spiritualitate, spune-i cum vrei tu, este atât de importantă astăzi pentru noi: ne arată că nu suntem limitați, că nu suntem condiționați de nimic altceva în afară de propriile filtre ale percepției noastre pre-definite și învățate anterior de la altcineva, altceva, din afara noastră. Nu este suficient să ceri ajutor, dar este esențial ca să îl poți primi. Este nevoie să ceri ajutor și apoi să fii și pregătit să îl primești. Și când ajutorul vine, printr-un om, situație, veste, să nu lași vechile frici și prejudecăți să te oprească din a-l accesa și integra în experiența ta. Sunt mulți oameni care primesc ajutor divin constant, dar nu fac nimic cu el, pentru că sunt plini de frică, resentimente, confuzie și prin urmare frecvența lor este una complet distorsionată și încărcată cu opusul principiului divin de iubire pe care încearcă să îl acceseze.

Credința mea îmi precede existența, principiile, viața. Întâi cred în ceea ce este dincolo, apoi încep să fiu. Și nu m-am îndoit vreodată că voi primi ajutor divin, cu atât mai mult cu cât îmi era cel mai greu. Am avut nenumărate momente, de boală fizică, boală sufletească, accidente, dezamăgiri, trădări, renunțări și niciodată nu am fost fără Dumnezeu. Pe de o parte am încredințat tot ce nu mă pricepeam Divinității, pe de altă parte am făcut ce mă pricepeam eu, adică să nu îmi fie frică și să nu urăsc. Pericolul uriaș în accesarea ajutorului divin îl reprezintă ura și frică, care te deconectează energetic de la sursa de iubire. Cât nu îți este frică și nu urăști, ajutorul divin te caută neîncetat.

P.S. De ce nu trăim toți experiențe care să ne apropie de Dumnezeu?

Totul e doar ca să te apropii de Dumnezeu. Ce te îndepărtează de divin este mintea ta, nu experiența. Este judecata ta personală despre ceea ce se întâmplă, dar absolut totul este numai că să îl găsești pe Dumnezeu în ține însuți și în afara ta.

Cât este predeterminare în destinul unui om și cât liber arbitru? Putem face ceva pentru a ne îmbunătăți karma și îndulci destinul?

Destinul și liberul arbitru conlucrează permanent și eu sunt autorul. Liberul arbitru este ceea ce eu decid, ceea ce eu aleg. Destinul este informația pe care am înregistrat-o la nivel energetic din faptele, gândurile și emoțiile mele. Am putea spune că destinul e făcut tot de mine, dacă el reprezintă totalitatea stărilor mele. Din câmpul cuantic de energie, există o infinitate de posibilități. Din întâlnirea destinului cu liberul arbitru se creează o posibilitate, pe care eu o manifest în viața mea și o numesc -întâmplare- Ne scriem destinul cu gândul, simțirea și fapta și ni-l împlinim prin liberul arbitru-ce decidem că suntem noi cu adevărat, oamenii pe care îi iubim și mai ales prin ceea ce ne însușim din viață…


Sunt redactor Garbo de ceva timp (probabil o crâmpeie în infinitatea universului) și o mică parte din identitatea mea se regăsește și în această căsuță virtuală a lucrurilor frumoase. Am absolvit Facultatea de Litere și...

Abonează-te pe


Vizionare placuta

ABONARE NEWSLETTER

Bucură-te de cele mai frumoase articole Garbo și pe email!

Setari Cookie-uri