Oare crezi ce spui? Crezi ca poti sterge cu buretele si sa o iei din nou de la inceput? Oare crezi ca mi-a fost prea usor fara tine? Crezi ca nu mai tin minte cum ai ales sa prefaci totul in scrum? Crezi ca poti sa vii acum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Crezi ca eu mai sunt femeia pe care ai lasat-o plangand si implorand?

"Iti mai aduci aminte visul nostru de iubire, nu? A fost unul frumos, ca nicicare altul... Nu ai fi putut sa-l uiti asa, cu una cu doua, cat ai zice ca vrei sa te trezesti la realitate.... Nu aveai cum... Jur ca nu ai cum, ca ochii tai nu spun adevaruri mincinoase... Poate mai stii cum il alinai cu toate sperantele puse in sarut si toate pasiunea smulsa de niste imbratisari. Il numeai "destinul tau". Ii cerseai pe deasupra soaptei, il botezai dorinta ta mai presus de toate, secunda ta de fericire furata de la zei. Trebuie sa stii cum era cand nimeni nu se mai simtea singur. Inca nu ai uitat cum era atunci “acum”. Trebuie sa stii asta... Trebuie sa cred atat si nimic mai mult. Ca sa merg mai departe... cat mai aproape de tine. Sa ma-nteleg atunci, sa te vad acum cum nu am reusit atunci."

"Imi aduc aminte, sigur,... amintirea nu iarta nimic". Nicio clipa... Nu iarta celor care s-au iubit si s-au ranit iar si iar. Si iar... Mai mult. Pana cand unul nu a mai putut. Amintirea refuza speranta. O ucide, o inchina celor care nu au vrut-o".

"Ar fi pacat sa spui ca “nu”, nu am dreptate, si n-as suporta sa-ti vad buzele cum se misca in virtutea a ceea ce stiu ca iti trece prin cap in acest moment ..."
"Pacat a fost si atunci cand l-ai rostit tu..." Iti spun, si crede-ma, te rog, ca nu a mai ramas nimic". NIMIC. Ce sa mai aduni cand vindecarea inseamna sa imprastii tot?"

"Da... Este greu sa stiu ca nu am facut ceva mult, extraordinar, cel putin imposibilul ca sa te aduc inapoi si sa ma razbun in sfarsit pe trecut, pe haosul launtric in care am crezut... Masina de spalat nu ar putea sa faca nimic cu constiinta mea. Viata mea e ca o carpa moale de sters masini... N-as putea sa ma iert pe mine pentru noroiul in care ma afund din ce in ce mai mult. Eu trebuie sa stiu. Trebuie sa stiu ca nu m-ai uitat."
"Era atat de usor atunci sa fi facut un gest ordinar, mic... as fi inchis ochii, ai fi trantit usa si m-as fi intors de unde am plecat... Dar, ma ierti sau nu, nu mai pot... M-am rugat pentru un “mai bine mai tarziu decat niciodata”. Dar acum regret si imi musc buzele pentru ceea ce am cerut. Este peste limitele mele mici. Mult prea tarziu pentru ceea ce a fost prea mult..."


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Prea mult ca sa mai ramana macar putin....