Interviu cu Luca Militello, Președinte al asociației Vera: „Ce putem face noi este să dăruim iubire, grijă, educație și timp. Iar acesta este țelul meu”

9 Februarie 2022 publicat în Familie 478 share-uri

Inginer de profesie, Luca Militello a ajuns în România la vârsta de 24 de ani când i s-a oferit oportunitatea unui stagiu de practică. Soarta a făcut ca el să rămână aici și să îndrăgească acest loc suficient cât să ia decizia de a-și întemeia familia aici. A condus câteva proiecte în domeniul construcțiilor, printre care și construirea Spitalului Monza, unde și-a continuat activitatea, ocupând în ultimii 6 ani funcția de CEO al tuturor spitalelor ce formează astăzi Grupul Monza.

Asociația VERA este un proiect pe care l-a început în urmă cu mai multă vreme, ajutând copii cu probleme de sănătate, ce provin din familii cu posibilități financiare reduse să beneficieze de intervenții chirurgicale în spitale private. Astăzi, îl regăsim pe Luca Militello în centrul unui univers complex, numărând proiecte de succes, însă fără a uita să dăruiască înapoi binele pe care l-a primit: în fiecare weekend, împreună cu familia sa, se preocupă de bunăstarea copiilor aflați în centrele de plasament din Călărași, oferindu-le atenție, afecțiune, dar mai ales angajamentul unui efort susținut în a le oferi un viitor mai bun.

Indiferent de cât putem escalada succesul, uneori cel mai înalt piedestal pe care ne putem afla este cel înălțat de recunoștința oamenilor cărora cândva le-am dăruit iubire, când le-am întins o mână de ajutor atunci când părea că nimeni nu îi vede, când părea că vocea lor nu poate fi auzită.

Ce v-a determinat să faceți acest pas, către înființarea Asociației Vera?

Asociația Vera are în spate o poveste, ca orice lucru semnificativ pe care îl facem în viață. Vera este numele surorii mele mai mici, care la vârsta de 20 de ani a suferit un accident stradal în urma căruia și-a pierdut viața. Acest eveniment a lăsat o rană ce nu poate dispărea vreodată din sufletul familiei mele... de aceea, am decis ca în numele ei să construiesc ceva ce amintește de bucuria pe care ea o emana și de energia ei pozitivă și să le dăruim și altora, care nu au cunoscut sentimentul de apartenență și de căldură sufletească. Și iată, cumva, viața m-a adus în poziția de a cunoaște o doamnă, a cărui copil a avut nevoie de o intervenție chirurgicală pe care a efectuat-o în spitalul nostru și care mi-a vorbit de centrul de plasament de care se ocupă și de copiii de acolo. Astfel am ajuns să îi cunosc pe copiii din căminele din Ulmu și Făurei de care m-am atașat imediat și pe care am luat decizia să îi ajut cu tot ce pot la momentul respectiv. Mai târziu, am reușit să conving mai mulți oameni să se implice și împreună sperăm să aducem un zâmbet pe chipul acestor copii. Sunt de 20 de ani în România și pot spune astăzi că aici sunt acasă. Aici mi-am întemeiat familia, aici am crescut profesional, acesta este locul care mi-a oferit totul. La nivelul tuturor acestor împliniri, sentimentul pe care mi-l dă bucuria cu care mă întâmpină acești copii mă face să merg mai departe și să lupt pentru cauza fiecăruia dintre ei. Nu am putut niciodată să rămân pasiv în fața suferinței umane, iar acești copii au răni pe care numai prin apropiere, prin iubire și generozitate pot fi vindecate. A fi lângă este o binecuvântare.

Ați fost multă vreme promotorul demersului de decont al intervențiilor realizate în România, familii care erau redirecționate să se opereze în străinătate? Ce rezultate au avut acele demersuri?

Am luptat și am să continui să susțin acest demers. În niciun caz nu vreau sa îl asum ca pe o cauză pierdută, atâta vreme cât stă în puterea noastră să schimbăm lucrurile în bine. Există încă familii care fac eforturi imense pentru a-și duce copiii în alte țări pentru operații pe cord, decontate de către stat, cu bani cu care ar fi putut fi operați 5 copii la privat, dar în țara noastră. Până astăzi lucrurile nu s-au mișcat aproape deloc însă pe fiecare ministru care preia mandatul îl voi pune la curent cu această cauză până când lucrurile se vor așeza în favoarea familiilor care trec prin această experiență. Vorbim despre costuri de transfer și despre dificultatea de a te afla într-un loc în care se vorbește altă limbă și unde nu poți căpăta ajutorul pe care îl poți avea de la oameni la tine în țară. Și mai vorbim și despre copii cu părinți care nu pot ajunge deloc acolo și care cu o astfel de malformație cardiacă sfârșesc prin a-și pierde viața.

Iată, aveți acum un nou țel: Asociația Vera. Cu ce speranțe ați pornit această nouă cauză?

Când i-am cunoscut am simțit că mai întâi trebuie să câștig încrederea acestor copii pentru a descoperi cum este de fapt universul lor. Și astfel am învățat că mai presus de nevoia unui acoperiș deasupra capului ei au nevoie de oameni și de experiențe. Iubirea este primul act în educație fiecărui copil și în cazul lor, aceasta este exact etapa pe care au sărit-o. Așadar, viitorul lor depinde de educația pe care o vor primi de la cei care sunt responsabili pentru ei, adică autoritățile și cei ce se mai oferă să le ofere o mână de ajutor. Acesta este rolul de care noi, comunitatea, trebuie să devenim conștienți. La vârsta maturității, ei trebuie să fie pregătiți să părăsească centrul de plasament și de aceea trebuie să ne gândim ce oportunități le putem oferi. În acest sens, am identificat o soluție, prin intermediul unui antreprenor de succes în domeniul hotelier care s-a oferit să le pună la dispoziție un stagiu de un an de zile în care beneficiază de condiții de trai și de posibilitatea de a învăța o meserie din domeniul ospitalității. După un an de zile, ei pot deveni angajați și astfel să fie pe picioarele lor, cum se spune.

Acesta este un prim pas pe care l-am putut face până acum pentru ei și urmărim și alte oportunități care să le poată deschide un drum profesional și un viitor asemănător copiilor care au susținerea unei familii.

Ce nevoi speciale au copiii de care va ocupați în prezent, cum poate comunitatea să se implice mai mult?

Am început bineînțeles prin a le renova spațiul în care își duc existența, făcându-l mai prietenos și mai potrivit pentru niște copii de vârsta lor. Am găsit de asemenea și defecțiuni la nivelul instalațiilor pe care le-am remediat pentru ca ei să beneficieze de condiții termice normale în anotimpul rece iar în week-end-uri ne-am creat un obicei din a petrece o zi împreună cu ei, cu soția și cei trei copii ai mei și să ne bucurăm de o pizza, de înghețată, ne jucăm și așa ne cunoaștem mai bine.

Așa cum spuneam și mai sus, nevoia primordială a copiilor din centrele de plasament este cea de apartenență – la o familie, la un mediu social. Imaginați-vă că realitatea lor este numai ceea ce se întâmplă în interiorul căminului și la școală, dar nu e cazul tuturor. Unii dintre ei nu sunt primiți în sistemul de învățământ din cauze comportamentale, așadar iată o nouă necesitate – de suport psihologic. Trauma abandonului necesită timp, înțelegere, suport de specialitate. O altă nevoie de care ne-am propus să ne ocupăm este cea educațională, pentru care intenționăm să demarăm proiecte care să evolueze pas cu pas astfel încât ei să înțeleagă rostul efortului de a învăța, pentru a-și găsi motivația.

Cum priviți șansele reale ale acestor copii, sa zicem peste 10 ani?

Nu putem prezice viitorul nimănui. Ce putem face noi este să dăruim iubire, grijă, educație și timp… și acesta este țelul meu. Cred că mă voi uita peste timp cu mulțumire știind că am făcut tot ce ține de mine să ajut. Dacă fiecare dintre noi reușim să schimbăm destinul unui singur copil, putem face lumea din jur mai bună.


Garbo - Arta de a trăi frumos!

Abonează-te pe


Vizionare placuta

ABONARE NEWSLETTER

Bucură-te de cele mai frumoase articole Garbo și pe email!

Setari Cookie-uri