Mi-a luat ani de zile sa inteleg cum pot sa-mi incurajez copiii sa ma ajute din proprie initiativa la treburile casei. Inainte sa reusesc asta, am incercat toate metodele din carti pentru mame moderne.

Mi-a luat ani de zile sa inteleg cum pot sa-mi incurajez copiii sa ma ajute din proprie initiativa la treburile casei. Inainte sa reusesc asta, am incercat toate metodele din carti pentru mame moderne.

Cei doi copii, Ana (5 ani) si Sebi (2 ani; da si eu m-am bucurat de perspectiva fratelui mai mare care va avea grija de surioara), au trecut prin toate experimentele de responsabilizare existente.

Am imaginat doua personaje, catelul Ham si pisica Miau (scuzati lipsa de inventivitate, era Sebi mic, onomatopeele erau partea lui favorita a comunicarii) care, saptamanal, veneau cu cateva sarcini, inclusiv pentru parinti. A functionat in cazul lui Sebi asa ca am mers mai departe cu sistemul si dupa venirea pe lume a Anei. Fiecare copil, in functie de varsta, primea cate ceva de facut iar sarcinile erau trecute in grafice colorate pe frigiderul cel nou, pe care l-am contemplat luni de zile pe beko.ro pana sa-l cumparam. Dupa cativa ani, frigiderul nostru era colorat si plin-ochi de biletele, de imagini cu Ham si Miau (care cresteau, odata cu cei mici) si nu mai arata deloc ca atunci cand l-am cumparat; daca incercai sa iti pui apa din racitor, riscai sa te alegi cu o sarcina plutitoare in pahar. Atunci mi-am dat seama ca toata stradania mea era cumva coplesitoare, nu doar pentru frigider, ci pentru intreaga familie. Asa ca…

Am incercat sa deghizez responsabilitatile in jocuri. Orice joc avea o miza, asa ca gaseam pentru sarcinile mai importante, cum ar fi stersul prafului sau curatenie generala in rafturile cu jucarii, si recompense. Asa cum spune si terapeutul Susan Stiffelman, sa faci curatenie poate sa fie distractiv. Dar nu as mai face asta daca m-as intoarce in timp; copiii pierd rapid din vedere necesitatea actului si transforma absolut totul intr-o negociere…aspra; genul acela de negociere care vine deghizata in voci de copii razgaiati, direct din caruciorul de cumparaturi pe care il plimbi prin supermarket si care te face sa-ti pierzi, incet-incet, ratiunea si orice urma de logica.

Mi-am lasat copii sa se confrunte cu cele mai infioratoare consecinte ale treburilor nefacute: dezordinea si mizeria. Cea mai simpla sarcina, aranjarea patului dimineata, care chiar le placea pentru ca ii provocam sa si-l decoreze dupa plac (sfat de pe hosekeeping.about.com), a fost repede uitata. Un secret? Copiii se adapteaza repede. Atat la consecinte cat si la confortul de a nu ridica un deget. Nu au scapat nici de metoda tragerii la sorti; din nou, oricat de mult umor as fi pus in biletele, totul era perceput ca o usoara pedeapsa; si invatasera deja despre negociere, deci imaginati-va cum isi pasau responsabilitatile si cum se santajau.

Care este rezultatul acestor metode din carti? Pai, toate sarcinile saptamanale erau bifate, in casa era ordine si curatenie, nu te impiedicai de nicio oratanie de plus si aerul curat convietuia in armonie cu galagia si entuziasmul a doi copii, si ei curati si buni de dragalit. O vreme a parut sa merite efortul, tinand cont de rezultat. Eu, in schimb, eram prea ocupata sa gasesc metode prin care sa-I atrag in jocul sarcinilor si eram prea obosita sa vreau sa gasesc o solutie mai buna. Cu un copil in carca, cu unul care voia sa fie ajutat la teme si cu un sot care voia si el cate ceva, tot ce imi doream este ca sarcinile acestea administrative sa fie facute ATUNCI si REPEDE. Se mai dusesera si dulcegariile verbale iar pana sa gasesc solutia, adresarile comune sunau cam asa: „Te-am rugat sa ma ajuti. Te rog, rezolva acum ce te-am rugat!“

Intr-o zi, am avut o revelatie si mi-am dat seama ce ii poate motiva pe copii

.
Stateam epuizata pe canapea, si le impatuream hainitele luate de pe uscator. Ca de obicei, Sebi vine si ma roaga sa-I deblochez tableta, sa se joace. Ana vine si ea sa-mi ceara de mancare (pentru ca, desigur, cand am servit masa nu era nici pe departe flamanda). Si atunci, cu toata oboseala spun un la fel de epuizat si stors de vlaga: „Intr-un minut…“. Si atunci mi-am dat seama. Le-am transmis cumva copiilor mei, in tot acest proces, ca a ajuta pe cineva este o corvoada, un efort. Acel minut se transforma intr-o ora si, de cele mai multe ori, uitam cu desavarsire de rugaminte. In ziua aceea am decis sa incerc ceva nou.

„Desigur ca pot te ajut!“

Am decis sa nu mai aman momentul asistarii sau ajutarii copiilor. L-am eliminat pe „intr-un minut“ si pe „poate mai tarziu“ si i-am inlocuit cu „desigur ca pot te ajut!“ si cu punerea pe pauza a tot ce faceam in momentul respectiv. Nu a fost usor la inceput, obiceiurile rele pier greu, dar m-a motivat foarte mult surpinderea de pe fetele copiilor cand au auzit asta prima data. Pe masura ce au auzit mai frecvent aceste cuvinte, au inceput sa aprecieze efortul meu si mi-au raspuns cu aceeasi moneda, ba chiar mai frumos. Si acum ma emotionez cand vine Sebi la mine si ma intreaba, din proprie initiativa: „mami, cu ce sa te ajut?“

Povestea mea poate fi povestea tuturor mamelor

Chiar daca ajutorul ne este solicitat in momente nepotrivite sau nu se numara printre activitatile noastre favorite, in special in momentul in care suntem obosite, tot putem sa alegem sa il oferim. Si acesta este cel mai bun exemplu pe care il putem da copiilor nostri.


Sursa foto: dollarphotoclub.com


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Povestea unei mame care si-a educat copiii sa o ajute din proprie initiativa la treburile casei.