Când bate vântul schimbării, lumea se desparte în trei: unii ridică ziduri, alții înalță bariere, iar câțiva își cresc aripi.
Am văzut zidurile în mine și în alții. Zidurile sunt dure, reci, ca niște fortărețe interioare. În spatele lor, te simți protejat, dar și prizonier. Sunt construite din frici, din atașamente, din amintiri care nu vor să plece. Zidurile spun: „Nu lăsa nimic să te atingă.” Dar ceea ce nu ne atinge nu ne mai poate transforma. Și atunci viața încetează să fie o curgere și devine o încremenire.
Barierele sunt mai subtile. Sunt ziduri transparente, ridicate din rațiuni logice, din control și din iluzia că putem negocia cu schimbarea. Barierele spun: „Da, accept, dar doar până aici.” Ele ne dau impresia de siguranță, dar în tăcere ne consumă energia, pentru că luptăm mereu cu ceea ce nu poate fi oprit. Și, pe măsură ce încercăm să împingem vântul înapoi, nu facem decât să ne epuizăm.
Și apoi sunt aripile. Aripile nu se nasc din senin. Ele apar abia după ce zidurile au crăpat, iar barierele au cedat. Aripile cresc din ruine, din rănile noastre, din dorința de a nu ne mai opune vieții. Ele nu garantează un zbor lin, nici un traseu sigur. Dar ele deschid o altă dimensiune a existenței: libertatea de a nu ști unde mergi și, totuși, de a merge. Aripile spun: „Nu am nevoie de certitudini. Am nevoie doar de curajul de a mă lăsa purtat.”
Psihologic, zidurile sunt mecanismele de apărare – fricile noastre îmbrăcate în piatră. Barierele sunt strategiile noastre de control – mintea care vrea să delimiteze necunoscutul, să-l pună între paranteze. Iar aripile sunt maturizarea: acceptarea că viața nu poate fi controlată, ci doar trăită.
Schimbarea nu este un dușman. Este forța prin care universul ne smulge din stagnare. Este mâna invizibilă care dărâmă colibele fragile în care ne ascundem și ne împinge spre spații largi, pline de lumină și de teamă, dar și de posibilitate.
Și poate că, în cele din urmă, necunoscutul nu e un loc înfricoșător, ci singurul loc unde devenim cu adevărat vii.
Dar să nu ne mințim: schimbarea doare. E o durere pe care o simțim în carne, în suflet, în rădăcini. Pentru că fiecare transformare înseamnă și o moarte mică – a unei identități, a unei siguranțe, a unui capitol. De aceea, e firesc să ridicăm ziduri. E firesc să spunem „nu vreau”. În acele clipe, zidurile nu sunt doar semne de frică, ci și încercări de a ne proteja fragilitatea. Și e important să recunoaștem asta: nu e o slăbiciune, ci o fază.
Însă dacă rămânem prea mult în spatele zidurilor, frica devine temnița noastră. Și, mai devreme sau mai târziu, sufletul cere mai mult. Omul nu e făcut să rămână fix. Psihologic, avem în noi o forță numită nevoia de dezvoltare. Dacă o înăbușim, începem să ne stingem lent. Iar aici apare tragedia zidurilor: nu schimbarea ne doboară, ci refuzul ei.
Barierele, în schimb, par mai rezonabile. Ele sunt vocea minții care spune: „Hai să fim prudenți, hai să controlăm.” Dar realitatea psihologică este că prea mult control naște anxietate. Viața nu respectă liniile noastre drepte, ea curge haotic, ca un râu sălbatic. Și cu cât încercăm să-i tragem hărți și granițe, cu atât ne simțim mai frustrați, mai obosiți, mai prinși între iluzii.
Aripile sunt, poate, cea mai paradoxală alegere: ele nu se nasc din putere, ci din renunțare. Din acceptarea vulnerabilității. Dintr-un „nu mai știu” care se transformă în „dar vreau să aflu”. Psihologic, momentul în care renunțăm la control și îmbrățișăm incertitudinea este clipa în care anxietatea se topește și se transformă în curiozitate. Din frică se naște explorarea. Din durere se naște zborul.
Foto: Cristina Conti /ShutterstockȘi, odată cu aripile, descoperim ceva uluitor: necunoscutul nu ne înghite, ci ne modelează. Nu ne aruncă în abis, ci ne deschide cerul. Învățăm să avem încredere în proces, în vânt, în propria inimă. Acolo, în acel spațiu dintre frică și curaj, apare adevărata măreție a ființei umane: să te ridici atunci când totul te trage în jos, să mergi înainte când drumul e invizibil, să zbori chiar fără garanții.
Schimbarea ne învață că viața nu e despre siguranță absolută, ci despre autenticitate. Despre a simți durerea și bucuria, teama și curiozitatea, eșecul și triumful, toate în același timp. Și în fiecare pas în necunoscut descoperim că a fi viu înseamnă să ne deschidem complet, să acceptăm durerea și frumusețea ei, să ne lăsăm purtați de vânt fără să uităm că avem aripi.
Schimbarea nu vine să ne ceară voie. Ea bate la ușă cu o forță invizibilă, dar irezistibilă, și adesea ne ia prin surprindere. În acele momente, putem alege să ne agățăm de obișnuință, să ne închidem în spațiul familiar, sau putem să respirăm adânc, să deschidem brațele și să lăsăm vântul să ne poarte. Alegerea este a noastră: putem transforma fiecare adiere într-o oportunitate de creștere sau putem lăsa frica să ne țină captivi în propria noastră zonă de confort.
Și, în realitate, adevărata putere nu stă în a controla schimbarea, ci în a ne controla pe noi înșine în fața ei. Când decidem să ne ridicăm, să ne deschidem aripile și să zburăm chiar și fără certitudini, învățăm că fiecare furtună poartă în ea un nou orizont. Alegerea de a ne lăsa purtați de vânt ne transformă – nu vântul schimbării. Și chiar dacă drumul e necunoscut, chiar dacă nu știm exact unde ne va duce, zborul acesta devine expresia curajului nostru, a libertății noastre, a felului în care alegem să trăim cu adevărat.
Foto fr si main: Brian A Jackson /Shutterstock
Încă din copilărie, cuvintele au fost lumea mea. Scriam povești, versuri, jurnale intime. Găseam în scris o modalitate de a mă exprima, de a înțelege lumea din jur și pe mine însămi.
Ca redactor,...


”Nu mă lăsa să mor” - o poveste de ficțiune despre realitatea dureroasă a singurătății, din 5 decembrie în cinematografe
O joacă a unui tânăr român a dus la reinventarea sistemului de returnare a ambalajelor
McHappy Day 2025®: când faptele bune țin familiile împreună
Prelungim termenul de înscriere ca voluntar pentru copiii abandonați. Ultima zi de înscriere: 10 octombrie