Mai tarziu, am redescoperit forta, dorinta de a-mi savura viata. Nu de a lupta cu boala. Pentru ca, aveam propria mica 'armata' de ingeri medici, ce stiau sa faca totul pentru a ma trata. Ei luptau cu boala, eu ii ajutam prin faptul ca ma imprietenisem cu ea.

Omul are nevoie de o poveste pentru a invata sa isi traiasca viata…Psiholog Constantin Cornea

“-Stiu ca boala mea este necrutatoare, stiu ca voi muri, dar nu stiu cum sa imi fac ultimile clipe mai frumoase, fara sa imi traumatizez familia… Asa ca am venit sa vorbesc cu un psiholog pentru a intelege ce se intampla cu mine. De ce mi-a aparut aceasta boala acum, de ce mie, de ce asa, de ce….asa a inceput povestea ei…

-Oare exista ceva dincolo de aceasta boala? se intreba ea.

Imi spuneai sa ma gandesc ce ma facea fericita inainte. Ce ma facea sa ma simt dorita, apreciata, iubita, stimata, implinita.

Ce greu imi venea la inceput sa ma mai gandesc daca si cand am fost fericita. In ce imprejurari. Cu timpul, am invatat. Am inceput sa ma reconectez la ceea ce avea candva importanta pentru mine. Cred ca, pentru o perioada, cancerul m-a pus fata in fata cu propria moarte la care nu ma gandisem cu adevarat niciodata. Iar pacla, spaima, teroarea, frica, deznadejdea, ura, au inceput sa se ridice, incet, incet, cand incercam sa retraiesc ceea ce candva a fost frumos. Atat de frumos….

In anumite momente imi spuneai sa imi inchid ochii si sa simt. Sa simt dulceata unei prajituri mancate candva intr-o toamna ploioasa. Sa adulmec mirosul ploii, pentru a-i lasa ticaitul sa ma hipnotizeze. Doamne, cat imi mai placea ploaia. Sau, cand plangeam ca un copil, lacrimi neplanse la vremea lor, de deznadejde, de suparare, de oboseala…

Apoi am retrait iubirea. Toate iubirile, le-am redat ca pe niste povesti cu zane si printi. Ma rugai sa inchid ochii si sa simt. Mirosul de parfum ma ametea, gustul lui imi revenea pe buze si inghiteam in gol, iar atingerile, pielea, ma faceau sa ma cutremur din nou. Eram incitata, dar si intrigata de ceea ce, corpul meu, pentru cateva secunde ce tineau o vesnicie, imi reda ca pe o realitate imediata.

Ma rugai sa iti spun cum as descrie iubirea. Cred ca pentru prima data in viata am invatat in plan imaginar sa o traiesc, sa o gust, sa o miros, sa o simt. Si uite asa, retraind ceea ce am simtit candva, acum la un nivel mult mai profund, cu mii si mii de nuante pe care la vremea respectiva nu le remarcasem, am redescoperit ca sunt vie, ca sunt, ca pot, ca vreau….

Am retrait iubirea, ca pe un buchet de trandafiri udati de roua. In care iti afunzi fata pentru a-i simti, pentru a fi una cu ei, pentru a forma un tot.

Cate momente am reusit sa retraiesc, despre care credeam ca sunt doar carti inchise, prafuite in biblioteca.


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Jurnalul unui femei bolnave de cancer, povestit unui psiholog.