Îmi pare rău că nu te-am lăsat să vezi cât de mult a însemnat să te strâng în brațe...

de Alexandra Șerban

Cum ar fi dacă ai ști că noi doi am vorbit în culori? În roșu și negru. În mov și galben. În Verde și Albastru. Pete de culoare ce au pătat fundalul vieții. Cuvinte ce nu ni le putem retrage… ci doar să ne bucurăm de formele adânci lăsate în noi. Am crezut că avem la dispoziție un anume timp, dar locul lui a fost preluat de culorile apoase sau vâscose ale cuvintelor noastre - sentimente și emoții… amalgam de litere… început și sfârșit.

Nu știu cum să trăiesc altfel decât prin cuvinte și atingeri, atingeri bilaterale, unilaterale, ce sunt trase înainte și înapoi precum sertarele albe și goale… de după zilele în care amândoi am plecat și casa a rămas desculță de picioarele noastre goale și de râsetele ce răsunau colosale… izbite de perdelele și de geamurile pe care razele soarelui cădeau grele, transformând răceala în căldura dimienților rebele. Clinchet de cești și de lingurițe mici. Întregul meu eu. Întregul meu tu. Povești de viață...

Știi, uneori e o noapte prin care trec și am senzația că nu mă mișc mai deloc. Mă simt împietrită și legată de mâini și de picioare. Mă sperie gândul că e posibil să nu știi nimic din toate astea peste ani. Până la urmă cât din noi trebuie lăsat să fie aflat de celălalt?

Trag linie și realizez că tot ce te las să vezi nu e totul… lumea pe care o reprezinți pentru mine, zic eu, are nevoie să fie protejată. Nu ai să mă știi niciodată așa cum sunt. ȘI mă întreb așa… pastelată de culorile gândurilor și cuvintelor ce mă străbat deodată, ce se întâmplă cu mine și cu toate gândurile astea ce se-ncheagă în șirag, printre striațiile mele neuronale? Până unde rămân eu? Până unde mă știi?

Foto: narikan /Shutterstock

Am rămas acolo liniștită și împăcată când ai plecat într-o dimineață ploioasă cu gulerul ridicat al trenciului tău gri… îți uitaseși umbrela gri-albăstruie pe holul de la intrare și eu doar mă gândeam că ploaia asta tropăită îmi aduce aminte de noi și zgomotele picioarelor noastre goale din prima duminică a veriii în care ne-am cunoscut… o casă de lemn, muntele și pădurea de lângă noi- verdele ierbii și frumusețea lumii prinsă în lumina solară a weekendului rezervat în doi. Ai să te întorci. Într-o zi. Mi-am spus. Vei avea nevoie de umbrelă și de a mai fi aici.

Și acum te privesc cum pleci și îmi dau seama că regina asta atâta de rece… e altcineva, nu eu. Eu eram nada florilor, cu bujori și macii roșii din luna mai… atunci când am tras de salcâmi și am chicotit ca niște copii, roșii în obraji și cu frunțile despuiate de griji și neliniștile de mai târziu.

Poate că nu avem cum să ne cunoaștem într-adevăr pe deplin. Și frica asta pe care tot am cunoscut-o în reprize aduce frig în oase și gheață pe venele însetate de căldura sângelui... Învaț să respir. Învața să te retragi și să mă știi!


Vizionare placuta

Iti plac articolele Garbo?
Sigur o sa iti placa si pagina noastra de Facebook :)
Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Bilet gratis în iubire.