12:06, 11 Iunie 2009 publicat în Lifestyle

E trist, frumos si fascinant sa poti spune ca tu cel putin ai iubit. Si ca ti-ai revenit cand s-a sfarsit.

Vag, dar imi aduc aminte. Stiu doar ca am stat pe o banca. Stiu ca mai devreme plouase. Stiu ca statea sa ploua din nou dupa mirosul de umezeala amestecat cu parfum de aer tare. Stiu ca m-am uitat in jur si am vazut gol. Stiu ca ma uitam prin mine si te vedeam tot pe tine. Stiu ca dincolo de noi era lume multa. Erau picioare care se miscau. Vedeam guri care radeau. Intuiam voci care taceau. Simteam oamenii care se duceau, oameni care plecau, oamenii care se si intorceau. Printre ultimii, am sperat sa fii tu.

Stiu ca pe banca, odata cu mine, a respirat si s-a nascut un gand. Greu, sufocant, aproape de plumb. A dat sa plece, dar s-a razgandit. A mai ramas un pic. Imi spunea eu sa ma ridic sau sa fug pripit. "Nu pot", m-am plans. "Nu acum", am suspinat si m-am vaicarit. Am incremenit caci abia atunci mi-am dat seama ca totul s-a sfarsit. Am vrut sa tip, sa urlu, sa spun ca inca nu, inca nu e totul pierdut, dar

m-am chircit plapand. Am inteles ca nu s-ar fi putut, asa ca, in amar si hohotit, am zambit senin.

Citeste si:
Proiectul educațional #PREƧENT continuă: cursuri de educație...
Proiectul educațional...

Imi aduc aminte ca picioarele imi erau prea grele, inima atat de vaporoasa ca nici nu poate sa se urneasca. Stiu ca am batjocorit-o si am numit-o proasta, dar proasta nici nu s-a clintit. Stiu ca langa banca era o baltoaca. Stiu ca in ea lasam sa curga toate durerile lumii printr-un singur trup urgisit. Al meu. Stiu ca am numit baltoaca marea mea albastra, dar marea asta nici macar nu mi-a zambit. Stiu ca mi-am facut trupul lut, dar lutul asta nici macar nu s-a clintit. Apa si cu lut, am ramas tot stana de piatra.

Stiu ca pe banca cineva se certa cu sine. Isi vorbea urat. Se blestema ca nu mai crede in nimic si stia si cum. S-a tras de par si si-a dat palme pana a obosit. S-a zgariat, s-a injosit si n-a mai spus nimic. A vrut, dar a tacut malc. A spus ca nu a putut. Ah, nu l-am crezut. Stiu ca in dreapta bancii se refugiasera niste amintiri si langa ele o fericire si o umbra clara. Stiu, era fantoma viitorului meu, viitor sfaramat in cioburi. Mi-au patruns in sange cand mi-am zgariat pielea ca sa le adun si un alt ciob numit trecut mi s-a lipit de suflet. Ah, dar chiar nu m-a durut. Vai, cat pot sa mint...

Citeste si:
Dragostea ca generozitate: Top 5 zodii care își pun sufletul pe...
Dragostea ca generozitate:...

Stiu ca mi-am dorit sa fiu una cu picaturile care au inceput sa cada din cer. Jur ca mi-am dorit sa cad, sa curg puhoi, sa nu ma mai ridic. Dar in spatele bancii ma privea palid un suras. Era acelasi gand. Cu ochii in lacrimi, mi-a venit sa-l sarut. Gandul mi-a zambit trist si fericit. O sa poti. O sa te ridici cam stramb, dar o sa poti mai frumos. M-a mintit ca o sa existe si un maine. Speranta lui m-a incalzit. Binele lui m-a facut sa imi revin. Dorintele si visurile vin din nou la tine. Doar sa le chemi, sa le lasi timp. Sa multumesti frumos celui cu care le-ai impartasit.

Speranta exista si maine chiar daca nu o vezi azi. E trist, frumos si fascinant sa poti spune ca tu cel putin ai iubit. Si ca ti-ai revenit cand s-a sfarsit.


Vizionare placuta

ABONARE NEWSLETTER

Bucură-te de cele mai frumoase articole Garbo și pe email!

Setari Cookie-uri