Nu imi permit vreodata sa te pierd. Prietenia si iubirea noastra sunt pe viata si dincolo de Univers. Simt, inteleg si stiu ca e ceea ce noi doi am ales demult.

Iti mai aduci aminte cum fugeam sa prindem soarele la apus, in serile tarzii si calde de vara? Aveam 5, 6 ani si faceam atata galagie cand atacam impreuna soarele, fugind pe drumul colbait de praf, de o parte si de alta a lui tufele verzi insotindu-ne pasii spre soarele de foc ce radea ca nu il vom prinde niciodata.

Era joaca noastra. Cu lumina, cu magia vietii, prin praful drumului incalzit, cand totul capata la acea varsta magia si inocenta mintii noastre pure.

Foto: Daxiao Productions / Shutterstock.com

Niciodata nu am reusit sa ne depasim unul pe altul. Nu stiu daca era un facut, dar oricat ne munceam sa fim mai buni unul decat altul, sa alergam mai bine si sa prindem, fiecare din noi, primul, soarele, tot timpul alergam in tandem- chit ca ne inroseam ori ne mai buseam unul de altul. Competitia era egala.

De aceea cred ca te mai iubesc si azi. Pentru ca am impartit cu tine inocenta aceea atat de timpurie, de pura si de adevarata, pentru ca langa tine am descoperit naturaletea si usurinta vietii, a luminii, a lumii, a prieteniei sincere, fara vreun scop anume- scopul fiind doar de a avea partener de joaca, a rade, a ne murdari de praf si a fugi cu betele in maini sa luam cu asalt lumina solara a sfarsiturilor serilor calde de vara. Si acum inca mai sunt indragostita de toate acele sentimente ce le simteam atat de puternic, de clar si adevarat atunci.

Te iubesc fiindca imi esti si imi vei ramane atat de drag cum nu iti vei putea vreodata imagina. Indiferent cat de diferiti am devenit mai tarziu, indiferent cat de tare ne certam sau ne enervam reciproc, acolo, intotdeauna a ramas un loc doar al nostru, in care, cand ne reintalnim, stim codul secret pentru a accesa si a ne umple fiintele de puterea tamaduitoare a copilului visator din noi, cu rasul lui cristalin, imaginatia calma, calda si bogata si stralucirea din ochi. Pentru ca eram impreuna spre a face ceva deosebit de maret- sa prindem soarele cu lumina lui pentru a o avea in sufletele noastre pe viata.

Iti multumesc, fiindca doar gandindu-ma la tine capat atata forta si atata viata, atata bucurie si entuziasm incat ma intreb cateodata cum de mai sunt in viata si nu explodez datorita tuturor acestor sentimente atat de intense, candide si datatoare de veselie si multumirea ca suntem, sunt, esti in viata.

Nu imi permit vreodata sa te pierd. Prietenia si iubirea noastra e pe viata si dincolo de Univers. Simt, inteleg si stiu ca e ceea ce noi doi am ales, demult.

Te iubesc

Un articol de Alexandra Serban

Foto homepage: Tim Snell - Flickr.com


Vizionare placuta

Iti plac articolele Garbo?
Sigur o sa iti placa si pagina noastra de Facebook :)
Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Eram doi copii si fugeam sa prindem soarele.