Fiul meu a renuntat la mine, insa am realizat suficient de devreme acest lucru incat sa indrept situatia. Ma cutremur cand ma gandesc cum s-ar fi schimbat viata noastra daca as fi invatat acea lectie prea tarziu.

Un articol al unei mame bloggerite si care sta acasa pentru a-si creste copiii a devenit extrem de popular in lumea internetului. Intr-un articol publicat pe Huffingtonpost.com, Lauren Cormier povesteste un episod din experienta sa de mama si lectia pe care a invatat-o. Cum vi se pare?

Ziua in care fiul meu a renuntat la mine

via www.huffingtonpost.com

Inca de cand cei doi fii ai nostri au inceput sa imparta o camera, rutina orei de culcare era aceeasi. Bai, pijamale, dinti, povesti, imbratisari. Si in fiecare noapte pe cand paraseam camera lor, Eli spunea intotdeauna “Nu uita sa vii sus. Imbratisari. Si adu si apa!”

M-am indreptat jos spre scari cu un scurt “Ok”, stiind foarte bine ca probabilitatea de a duce acea promisiune pana la capat este aproape de zero. Zilele sunt lungi si cam pe la ora somnului sunt gata pentru putin timp “de nefunctionare”. Dar chiar si atunci, inainte de a ma putea gandi sa stau jos, tot trebuie sa termin de curatat bucataria, sa culeg jucariile imprastiate din sufragerie, sa impachetez pranzul pentru copilul meu care merge la gradinita.

Ocazional, dupa cateva minute de liniste, strigatele vor incepe. Desi au o tonalitate joasa la inceput, castiga rapid volum si frecventa: “Mammi. Maaammmiiii. Maaaammmmmmiiii!!!”

Asa ca stau in josul scarilor si strig inapoi enervata: “Ce?”

“Poti sa-mi aduci sus niste apa?”

“Vin in cateva minute.”

Termin ce am de facut in momentul actual, umplu cateva sticle cu apa si urc scarile, enervata ca timpul meu “timpul eu cu mine” mi-a fost intrerupt. Inmanez repede sticlele cu apa, mai dau o ultima runda de pupici si o sterg de acolo pe cat de repede posibil, spunandu-mi ca dragalasii mei copii au nevoie de somn. Eu doar veghez asupra intereselor lor.

Timp de aproape 2 ani, acest scenariu a avut loc aproape in fiecare noapte ceea ce face ca totul sa fie mai surprinzator ca nu am sesizat cand s-a schimbat recent.

Il strangeam in brate pe Samuel si ascultam cu o ureche pe cand imi spunea despre ultima lui poveste cu supereroi in timp ce cu cealalta prindeam franturi din conversatia dintre Eli si sotul meu. “Mami” si “morocanos” erau doua dintre cuvintele care se distingeau. M-am intins in gluma peste paturi pentru a gadila sau a ciupi carnea pe care mana mea o intalnea in cale in timp ce strigam: “Hei, pe cine numesti tu morocanos?”

Nu mult dupa aceea, m-am scufundat in fotoliul din sufragerie, langa sotul meu. Pe cand m-am asezat, el a spus: “Ai auzit ce a spus Eli?” “Mami este intotdeauna morocanoasa cand o strig sa vina inapoi sa ne cuibarim unul in bratele altuia, asa ca am incetat sa o mai chem.”

Imediat, am simtit vechea si familiara greutate a vinii invaluindu-se in jurul umerilor mei ca o patura nedorita intr-o zi fierbinte. Am stat putin, am tasnit inspre scari si am dat coltul pentru a ajunge in dormitorul baietilor. Eli tocmai adormise. Pe cand m-am intins in pat, s-a miscat si am profitat de ocazie pentru a-i sopti la ureche “imi place sa ne cuibarim unul la pieptul celuilalt.”

A mormait ceva inapoi si s-a miscat iar, bratul in jurul gatului meu, fata bagata in perna, aproape de a mea, exact asa cum ii place. Totul era iertat; situatia redresata.

Foto int: familie fericita, Shutterstock

Foto homepage: Somn copil, Shutterstock


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Confesiunea unei mame: Ziua in care fiul meu a renuntat la mine.