Încercările nu sunt simple piedici, ci oglinzi în care ni se revelează adevărata măsură a credinței noastre, puterea răbdării și adâncimea smereniei. Ele nu vin să ne zdrobească, ci să ne curățească; nu să ne înstrăineze de Cer, ci să ne apropie, picătură cu picătură, de miezul viu al credinței. Prin suferință învățăm să ne plecăm voii divine, prin lipsuri ne cunoaștem limitele și nevoia de har, iar prin tăcerea lui Dumnezeu în clipele grele, învățăm să ascultăm glasul Lui dinlăuntrul inimii. Așa se înfăptuiește, nevăzut dar neclintit, drumul omului spre mântuire — prin focul încercării și roua răbdării
Dumnezeu, în înțelepciunea Sa nemăsurată, nu ne așterne calea netedă și lipsită de greutăți, pentru că știe că sufletul se întărește nu în tihnă, ci în luptă. El îngăduie încercările nu ca pedeapsă, ci ca prilej de creștere — un urcuș lăuntric care ne curățește de trufie, ne învață răbdarea și ne apropie, pas cu pas, de voia Lui cea sfântă. Precum un Tată care își iubește fiii, nu ne cruță de efort, ci ne învață să ne purtăm crucea cu nădejde și cu inimă smerită. Cei care cer luminare, primesc uneori întuneric, ca să învețe să-L caute cu adevărat. Cei care cer pace, primesc frământare, pentru ca, trecând prin ea cu credință, să ajungă să zidească în ei o pace neclintită. Astfel, prin încercări, sufletul este modelat ca aurul în cuptor, devenind vrednic de împărăția cea veșnică.
Facă-se voia Ta, Doamne, chiar dacă nu o înțeleg acum.
Dumnezeu nu ne oferă desăvârșirea ca pe un dar nemuncit, ci ne cheamă să o dobândim prin lucrarea lăuntrică a inimii și prin trecerea cu răbdare prin valea încercărilor. Încercările nu sunt întâmplări lipsite de rost, ci răspunsuri tainice ale Cerului la rugăciunile noastre — răspunsuri care nu vin așa cum le-am cerut, dar exact cum avem nevoie. Omul cere liniște, iar Dumnezeu îi trimite furtuna, nu pentru a-l îneca, ci pentru a-i învăța sufletul să se ancoreze mai adânc în El. Omul cere credință, iar Dumnezeu îl lasă uneori în uscăciune, pentru ca, în lipsa simțirii, să învețe statornicia. Nu tot ce pare lipsă e o lipsă în ochii lui Dumnezeu. Adesea, ceea ce nu ni se dă e o formă a iubirii Sale, prin care ne învață să fim recunoscători, să ne smerim și să înțelegem că fără El nu putem nimic.
Focul încercării nu arde ca să distrugă, ci ca să purifice. E o ardere blândă, deși uneori pare de nesuportat, căci în ea Dumnezeu arde zgura egoismului, a necredinței, a dorinței de control, ca să rămână în noi doar aurul curat al smereniei. Când suferința ne zdrobește, abia atunci începem să vedem limpede: nu cu ochii, ci cu inima. Adevărata vedere începe acolo unde nevoia de explicații încetează și se naște încrederea, chiar și fără răspunsuri.
Foto: kikk /ShutterstockCei care se lasă modelați de încercări descoperă că nu au fost niciodată singuri. Dumnezeu nu ne cruță de furtuni, dar nici nu ne părăsește în mijlocul lor. El merge alături de noi, uneori în tăcere, alteori prin oameni, prin semne sau printr-o pace neașteptată în inima noastră. Astfel devenim mai mult decât supraviețuitori ai suferinței — devenim mărturii vii ale harului, făclii aprinse în întunericul lumii.
În cele din urmă, nu ceea ce am suferit contează cel mai mult, ci ceea ce a rodit acea suferință în noi: răbdare, iertare, rugăciune, și mai ales, o inimă care a învățat să se plece și să spună: „Facă-se voia Ta, Doamne, chiar dacă nu o înțeleg acum.” Acolo începe adevărata apropiere de Dumnezeu — nu în lipsa durerii, ci în sensul pe care îl găsim în mijlocul ei.
"L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine și Dumnezeu mi-a răspuns: "Nu!
Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi."
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare și El mi-a răspuns: "Nu!
Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândește."
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea și Dumnezeu mi-a răspuns: "Nu!
Eu îți dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit."
L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere și Dumnezeu mi-a răspuns: "Nu!
Suferințele îl îndepărtează pe om de grijile lumești și îl apropie de Mine."
I-am cerut Lui Dumnezeu creștere duhovnicească și Dumnezeu mi-a răspuns: "Nu!
Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade."
L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele, așa cum mă iubește El și Dumnezeu mi-a spus: "În sfârșit ai înțeles ce trebuie să ceri."
Sf. Cuv. Irodion - Mănăstirea Lainici
* N.B. Aceste cuvinte circulă pe internet și îi sunt atribuite sfântului Cuvios Irodion de la Lainici
Foto fr si main: GD Arts /Shutterstock
Întotdeauna am fost fascinat de dualități: ordinea și haosul, știința și spiritualitatea. Ca analist, îmi place să găsesc modele și conexiuni în date, iar ca astrolog, să interpretez simbolurile cerului. Cu o configurație...
Dincolo de nopțile nedormite – Inegalitatea tăcută cu care se confruntă comunitatea LGBT+
Studiu: 11% dintre români nu merg niciodată la evenimente culturale! Lipsa timpului și a banilor sunt principalele motive
Frica de stomatolog, o realitate ignorată: 75% dintre români se plâng de o sănătate orală proastă - sau foarte proastă
Între un copil de 14 ani și un bărbat de 40 de ani NU există o relație de iubire. Nu a fost o poveste de dragoste. A fost abuz.