„Astăzi o să fie mai bine. Trebuie să fie. Mă trezesc, respir adânc, îmi spun că totul e în regulă. Cafea, demachiere, emailuri, câteva zâmbete prin ecran. Dar ceva în mine rămâne inert. Nu simt plăcere, nu simt teamă. Nici măcar plictiseală. Doar… o lipsă de vibrație. Așa se simte? Când nu mai ești conectată la viața ta? Și nimeni nu-și dă seama. Nici măcar tu, până la un punct. Dar încep să mă prăbușesc în mine, în tăcere. Cu eleganță. Cu eficiență. Cu rușine. Și tot ce-mi doresc e să nu mai trebuiască să fiu nimic pentru nimeni — măcar o zi. Să pot sta, fără să dau, fără să fac, fără să demonstrez. Să nu mă mai port pe umeri ca pe un rucsac prea greu. Oare o să-mi amintesc vreodată cum era să fiu vie?”
Așa arătau gândurile mele în multe dimineți. Fără lacrimi. Fără prăbușiri spectaculoase. Doar o eroziune lentă, aproape imperceptibilă. Dar devastatoare.
E greu să povestești despre gol. Nu are margini clare, nu țipă, nu cade spectaculos. E un fenomen interior care nu produce crize vizibile, dar erodează profund. Îți topește încet sensul. Și poate tocmai de aceea, burnoutul emoțional e atât de insidios. Pentru că te face să trăiești fără să fii, să funcționezi fără să mai simți.
Scriu rândurile astea cu un nod în gât. Pentru că știu cum e. Am fost acolo. Și m-am trădat mult timp înainte de a înțelege că ceea ce trăiam nu era doar oboseală. Era sfârșitul unei părți din mine – acea parte care îmi dădea viață din interior.
Când ai tot ce-ți trebuie – și totuși, ceva lipsește
Burnoutul emoțional nu te lovește neapărat când ești la pământ. Uneori vine când „te descurci”. Când ești eficientă, capabilă, admirată. Când bifezi task-uri, participi la ședințe, ești acolo pentru toți ceilalți. Când totul pare „în regulă”.
Și tocmai asta îl face atât de perfid: e invizibil.
Eu am început să simt un disconfort vag, greu de numit. La început, l-am trecut la „oboseală acumulată”. O să treacă, mi-am spus. Mi-am luat o zi liberă. Apoi un weekend. Apoi un city break. Am făcut sport, mi-am reorganizat agenda, am redus cafeaua. Nimic.
Ce nu știam atunci e că burnoutul emoțional nu se repară cu un „reset” superficial. Pentru că el nu vine din ce faci, ci din cum te rupi de tine în timp ce faci.
Cum se simte, cu adevărat, burnout-ul emotional: E ca și cum ai locui într-o casă frumoasă, dar în fiecare zi ți se mai stinge câte o lumină…
Cea mai exactă metaforă pe care am putut să o dau a fost asta: e ca și cum ai locui într-o casă frumoasă, dar în fiecare zi ți se mai stinge câte o lumină. Până când, într-o zi, te trezești în întuneric – și nu mai știi cum să aprinzi întrerupătoarele.
Nu eram depresivă. Nu plângeam. Nu simțeam nimic grav – dar tocmai asta era problema: nu mai simțeam aproape nimic.
- Mă trezeam dimineața cu un gust stins în gură.
- Nu mai voiam nimic, dar îmi forțam corpul să meargă, ca o marionetă perfect antrenată.
- Nu mai aveam dorință, ci doar datorie.
- Nu mai iubeam ceea ce iubeam cândva.
- Zâmbetul devenise o expresie facială, nu o reacție autentică.
Totul era mecanic. Corect. Civilizat. Dar gol.
Și cuvintele din jur – „Ești puternică”, „Ai atâtea reușite”, „Te admir pentru cum le ții pe toate” – mă rupeau și mai tare. Pentru că mă simțeam un duplicat. Un ecou al unei femei care cândva era vie, spontană, pasionată, creativă.
Nu mai eram.
Eram doar ceea ce rămăsese după ce mi-am consumat până la capăt toate rezervele emoționale, fără să cer, fără să respir, fără să spun „Ajunge”.
Dar semnele erau acolo, de mult, eu doar le ignoram
Le ignorasem elegant. Le cosmetizasem. Le-am pus în categoria „asta e viața de adult”. Așa am trecut peste:
- Iritabilitatea constantă. Nu pentru că oamenii făceau ceva greșit, ci pentru că nu mai aveam spațiu interior.
- Oboseala dincolo de somn. Dormeam, dar mă trezeam epuizată. Mintea nu se mai odihnea.
- Sentimentul că nu contează ce fac. Chiar și când totul părea „bine”. O formă de dezangajare profundă, o deconectare de la sens.
- Răceala emoțională. Nu mai simțeam nimic profund – nici bucurie, nici tristețe reală. Doar o pâclă difuză.
- Nevoia disperată de liniște și izolare. Nu pentru relaxare, ci pentru supraviețuire psihică.
Eram vie. Dar nu eram prezentă.
De ce tăcem, chiar și când ne stingem
Pentru că ni s-a spus, subtil și sistematic, că a cere pauză e slăbiciune.
Că să te pui pe tine pe primul loc e egoism.
Că viața modernă e „așa” – alertă, aglomerată, sufocantă.
Și că trebuie să te adaptezi. Să fii performantă. Să te reinventezi. Să dovedești. Să demonstrezi.
Doar că nimeni nu vorbește despre costul interior. Despre golul care se adâncește cu fiecare zi în care continui fără să simți. Fără să fii. Fără să mai întrebi: „Dar eu… unde sunt în toate astea?”
Vindecarea nu e simplă. Dar e posibilă.
A început când am recunoscut, întâi în șoaptă, că nu mai pot.
A fost nevoie să accept că am dus lucruri dincolo de limitele sănătoase ale sufletului meu. Că am dat fără să cer. Că m-am adaptat, dar m-am și pierdut. Că am fost acolo pentru toți, dar nu și pentru mine.
Apoi, am început să stau. Să nu mai fac. Să nu mai răspund. Să mă ascult. Să simt. Să nu mai măsor valoarea zilei în „productivitate”. Să mă uit în oglindă nu pentru a vedea cum arăt, ci pentru a întreba: „Ești aici? E cineva acolo?”
Am reluat contactul cu lucruri mici, dar vii:
un ceai băut fără grabă,
un apus privit fără scop,
o carte recitită,
un refuz spus fără vină,
un „nu știu” acceptat fără rușine.
Și, încet, lumina s-a aprins din nou.
Către tine, cea care citești și simți ceva din tine aici
Dacă ți-ai recunoscut fragmentele în ce am scris, nu fugi de tine.
Nu ești slabă. Nu ești deficitară. Nu ești „defectă”.
Ești, poate, epuizată de a trăi o viață în care funcționezi, dar nu te regăsești.
Și ai nevoie de blândețe. De tăcere. De odihnă adâncă, nu doar fizică, ci sufletească.
Ai nevoie să te alegi. Să te asculți. Să te recuperezi.
Nu îți datora nimănui propria dispariție.
Adevărata forță nu e să reziști mereu. Ci să ai curajul de a te întoarce la tine, atunci când ai ajuns prea departe de cine ești.
Și da — poți să revii.
Mai vie. Mai clară. Mai întreagă.
Poate nu la fel ca înainte.
Dar poate, mai aproape ca niciodată de tine.
Foto fr si main: Mangostar /Shutterstock
Încă din copilărie, cuvintele au fost lumea mea. Scriam povești, versuri, jurnale intime. Găseam în scris o modalitate de a mă exprima, de a înțelege lumea din jur și pe mine însămi.
Ca redactor,...
Studiu: 11% dintre români nu merg niciodată la evenimente culturale! Lipsa timpului și a banilor sunt principalele motive
Frica de stomatolog, o realitate ignorată: 75% dintre români se plâng de o sănătate orală proastă - sau foarte proastă
Între un copil de 14 ani și un bărbat de 40 de ani NU există o relație de iubire. Nu a fost o poveste de dragoste. A fost abuz.
SOS Satele Copiilor organizează a treia ediție a festivalului de bine FestiSAT