Mulți părinți care își urmăresc copiii la competiții sportive trăiesc aceeași experiență: bucuria spontană de a striga o încurajare, un sfat tactic sau un simplu „bravo” din tribună. Radu Popescu, consilier parental, trainer și coinițiator al proiectului „Școala Părinților de Sportivi”, este el însuși tatăl a doi sportivi de performanță și a observat, de-a lungul timpului, cât de complicat poate fi să găsești echilibrul potrivit între susținere și intervenție.
Fiul său David joacă polo pe post de portar, iar celălalt fiu, Radu, este centru. Ani la rând, fiecare intervenție reușită a lui David era urmată de un „Bravo, tata!” strigat din tribună, iar Radu era încurajat cu un „Hai, Radu!” la fiecare fază. De aproximativ un an, autorul a renunțat la aceste reacții automate, deși recunoaște că impulsul de a striga indicații tactice, precum „Mâna!” sau „Dă-i-o!”, mai apare și acum.
Intenția părintelui nu coincide mereu cu experiența copilului
În tribunele competițiilor juvenile se aud permanent îndemnuri — „Hai, poți mai mult!”, „Pasează!”, „Fii atent!” — rostite, de cele mai multe ori, din dorința sinceră de a ajuta. Problema, explică Radu Popescu, este că intenția celui care transmite mesajul nu garantează felul în care acesta este primit de copil.
Un sportiv poate percepe o încurajare ca pe un sprijin real, în timp ce altul, obosit sau frustrat după o greșeală, o poate simți ca pe o presiune suplimentară. Tonul, momentul și relația cu părintele contează la fel de mult ca sensul cuvintelor.
Rolul antrenorului și rolul părintelui
Un meci de polo, la fel ca majoritatea sporturilor de echipă, cere din partea jucătorilor o concentrare intensă: urmărirea mingii, a adversarilor, a coechipierilor, dar și respectarea indicațiilor antrenorului. Când un părinte strigă din tribună o instrucțiune tehnică, chiar dacă este corectă, copilul ajunge să primească informații din mai multe direcții exact în momentul în care atenția îi este cel mai solicitată.
Autorul subliniază că rolurile ar trebui să rămână clare: antrenorul conduce activitatea sportivă, iar părintele oferă sprijin emoțional. Asta nu exclude dialogul dintre familie și antrenor, dar discuțiile despre tactică sau decizii sportive au nevoie de un cadru potrivit, în afara terenului de joc.
Când rezultatul copilului devine propriul nostru rezultat
Viața unei familii cu un copil în sportul de performanță se organizează adesea în jurul antrenamentelor și competițiilor: deplasări, weekenduri în tribune, sacrificii, dar și momente de dezamăgire sau de renunțare. Este firesc ca părinții să fie implicați emoțional, însă, uneori, fără să observe, ajung să trăiască reușitele și eșecurile copilului ca pe propriile lor rezultate.
Radu Popescu vorbește despre importanța gestionării propriilor emoții, fără a transfera copilului responsabilitatea pentru ele. Este o abilitate care se exersează constant, nu una care se dobândește definitiv.
Susținerea nu înseamnă tăcere, ci echilibru
Autorul nu pledează pentru tribune tăcute, ci pentru o susținere autentică: aplauze, bucurie, energie, fără transformarea fiecărei faze de joc într-o ocazie de a da instrucțiuni. Recomandă și o discuție liniștită, purtată acasă, cu copilul: cum se simte când părintele strigă în timpul meciului, ce anume îl ajută și ce îl deranjează.
La fel de important este momentul de după competiție. O întrebare simplă precum „Vrei să vorbim despre meci acum sau mai târziu?” îi oferă copilului libertatea de a alege, iar un mesaj de genul „Mi-a făcut plăcere să te văd jucând” transmite ideea că relația cu părintele nu depinde de scor.
Nevoia de educație parentală în sportul de performanță
Potrivit autorului, în dezvoltarea tinerilor sportivi se investește mult în antrenori, pregătire fizică și infrastructură, dar mult mai puțin în pregătirea părinților pentru rolul lor. Informațiile transmise familiilor se referă de obicei la program, taxe și reguli, rareori la presiunea performanței sau la comunicarea cu antrenorul.
Concluzia autorului este simplă: copilul are deja un antrenor bun. Din tribună, are nevoie, în primul rând, de un părinte care știe să încurajeze fără să preia rolul celui care îl pregătește. Pentru că sportivul primește astfel instrucțiuni din mai multe direcții, într-un moment în care atenția și capacitatea lui de decizie sunt deja intens solicitate de joc. Prin aplauze, încurajări calme și prezență caldă, fără comentarii tehnice repetate, și printr-un dialog deschis, purtat acasă, despre ce anume îl ajută sau îl deranjează pe copil în timpul meciului. Să ofere copilului posibilitatea de a alege dacă vrea să discute imediat despre joc sau mai târziu, și să transmită că relația dintre ei nu depinde de rezultatul sportiv.
Sursă foto - matimix, Fotokostic / ShutterstockÎntrebări frecvente despre Sport Juvenil
1. De ce nu este bine ca părinții să dea indicații tactice din tribună?
De ce un copil se poartă exemplar la școală și "explodează" când ajunge acasă?
Tatăl nu este ajutorul mamei: cum împărțim responsabilitățile
Dependența de ecrane la copii: când timpul la ecran devine prea mult și de ce apare tensiunea în familie
2. Cum poate un părinte să susțină copilul fără să îl preseze?
3. Ce ar trebui să facă un părinte imediat după o competiție?
Pasiunile mele eterne sunt scrisul, cititul și comunicarea. Îmi place să mă exprim prin scris la fel de mult cum îmi place să am o discuție reală, autentică cu cineva. Mă bazez pe emoții în orice domeniu aș activa și cred...
Studenți mentori pentru colegii cu dizabilități, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași
România a cucerit o medalie de bronz și un record al competiției la Santiago 2026
România a cucerit 15 medalii la Plovdiv Cup 2026, competiție internațională de gimnastică aerobică
SuperChess România, start puternic la Cupa Europeană a Cluburilor 2026