La scoala spuneam bancuri despre Ceausescu, poate tocmai pentru ca parintii erau ingroziti de ideea ca ne-ar putea auzi cineva. “Aveti grija ce vorbiti, ca puteti sa ramaneti fara parinti!” Ascultam si noi pe la usa. Strazile din statiunea Saturn sunt pustii. Iarna devin locul nostru de joaca. Scriem mare, cu creta, pe strada ce duce spre mare. “Jos Ceausescu!” Si fugim.
22 decembrie. In mijlocul zilei se transmite ceva la televizor. A cazut Ceausescu! Si ni se pare incredibil. Mama ne imbratiseaza, sarim in sus de bucurie. Am 11 ani. Vlad are 9. Urmatorul lucru pe care il fac in extazul victoriei e sa arunc almanahurile (almanahele, cum am zice astazi) de la balconul etajului patru al amaratului nostru apartament in care iti flutura vantul Dobrogei prin par pe timp de iarna.
Foto: Wikimedia commons
Parca ne nascusem reparatori de resouri. Ce puteam sa facem altceva, cand firele rosii se stingeau? Intorceam masinaria mica si rotunda cu picioarele in sus, trageam de niste sarme si le bagam nu stiu unde, pana reusea din nou sa scoata caldura aia de langa care nu ma mai desprindeam.
E Revolutie. Ii vedem pe Dinescu, Caramitru si alti oameni in pulovere, salvatorii nostri. Ma foiesc ca un leu in cusca. Eu de ce nu sint la Revolutie? Macar la primarie de-as putea sa ma duc. Dar n-ai cu cine. Ies pe-afara si nu gasesc camarazi.
La caderea noptii apar la televizor mortii. Trupuri tinere pline de sange si lipsite de viata. Ii plang amarnic. Bunica de la Bucuresti ne cheama disperata la telefonul unei vecine care statea la vreo doua strazi de noi ca a primit un telefon in care cineva ii spune ca tata e luat ostatic de teroristi. Tata vine acasa de la IAS Mangalia.
Ceausestii sunt omorati in direct. Nu mai stiu ce simt, nu stiu daca atunci vad executia pentru prima data. Mama e socata de imagini si cred ca plange. Nu inteleg de ce nu se bucura.
Un articol de Diana Marinescu
Foto main: Wikipedia