Te-am cunoscut exact atunci cand credeam ca uitasem cum e sa iubesti. Ochii tai i-au intalnit pe ai mei si pentru o secunda mi s-a parut ca ma privesti altfel decat ceilalti. Da, recunosc, m-am uitat peste umar, convinsa fiind ca nu eu sunt cea predestinata tie. Cel putin nu atunci si nu acolo. Cu toate astea, povestea noastra a inceput, atunci si acolo, cand nu eram decat doi straini ce parca se regasisera dupa mult, mult timp. N-am stiut ce sa fac, ce sa spun, cati pasi sa fac sau sa nu fac spre tine. Stii, atunci cand singuratatea poposeste prea mult intr-un loc te invata sa fii puternic si curajos, dar sterge putin cate putin orice indemanare intr-ale dragostei. Pentru ca asta e menirea ei: sa te faca sa uiti cum e sa iubesti. Doar astfel ai putea rezista si continua.
Asa ca eu m-am prefacut ca nu vad. De fapt, iti vanam fiecare cuvant, fiecare gest sau privire dorindu-mi cu disperare sa nu mi se para.
Azi, nu stiu daca povestea noastra va ramane doar o scanteie de vara magica, doar o privire, niste atingeri si cuvinte prea putine pentru a conta pentru altcineva. Dar sper sa fie.