Acum vorbele tale nu mai înseamnă nimic pentru mine. Nici critica cu care arunci în mine, nici reproșurile, nici cuvintele dulci pe care le folosești drept pansament, nici promisiunile, nici scuzele.
Nu mai pot și nu mai vreau să cred nimic din tot ceea ce vine din partea ta, mai ales că timpul a vindecat o bună parte din tot ceea ce mi-a mai rămas pe suflet.
M-am simțit foarte mică, în timp ce tu călcai peste sufletul meu, și asta din cauza faptului că eu eram aceea care îți oferea puterea să mă distrugi. Și asta ai și făcut, cu zâmbetul pe buze.
Acum sunt bine și m-am ridicat din întunericul unde am căzut. Acum sunt imună la tot ceea ce spui și faci, pentru că nimic nu mai contează pentru mine. O dată îmi erai soarele după care îmi învârteam existența. Acum îmi ești umbra de care fug și pe care nu mai vreau să o văd vreodată.
M-am ridicat singură și sunt mândră de asta. Ce amuzantă e viața, nu? Nu te-ai fi așteptat la asta, știu sigur. Nici eu, dar poate că, la un anumit nivel al conștientizării știam că vom ajunge aici. Doi străini care s-au ținut cândva de mână...