Iar vorbesc cu tine în gând. Ah, același monolog fără sfârșit în care îți mai spun ce am făcut, la ce m-am mai gândit, te întreb dacă planurile pe care ți le făceai cu mine ți le-ai dus la bun sfârșit cu altcineva. Îmi amintesc apoi tot ce m-a durut, de acum o lună, de acum un an, de acum 3 ani, de ieri, de azi, de acum.
Ciudat este că nu mai pot să plâng, deși vreau să vărs lacrimile astea care îmi stau de atâta timp în colțul ochiilor. Vreau să plece de aici, iar o dată scurse pe obraji, să nu mai reapară vreodată pe fața mea.
A durut așa tare...și mereu când mă gândesc la tine îți spun în gând asta. Dacă aș putea vreodată să mai iubesc sper ca amintirea ta să mi se ștergă de tot. Chiar și așa, inima nu te mai recunoaște ca fiind iubire. Și uneori nici eu nu îmi mai recunosc propria inimă...
Aș plânge răuri pentru cât m-a durut tot ce mi-ai făcut
Aș sparge în infinite cioburi sufletul tău, la fel cum mi-ai spart și tu speranțele, încrederea
Aș umple biblioteci întregi cu câte mai am să îți spun
Și totuși...aș rămâne mut...pentru că durerea încă nu a trecut