Plouă în suflet de ceva vreme, iar timpul frumos de altă dată pare atât de îndepărtat. Doare atât de tare în mine, încât nu aș mai ști să mă recunosc zâmbind, aș fi aproape sigură că în fața sta o altă femeie.
Câteodată este furtună, câteodată eu sunt zbucium și simt cum mă lupt cu gândurile, cu oamenii, cu prezentul. Câteodată plouă mărunt și tot ce fac este să aștept...zile mai luminoase, raze de soare în suflet, miros de iubire în părul meu.
Câteodată îmi spun că nu mai cred nimic, că nu mai vreau să văd nimic, că va fi tot timpul noiembrie în sufletul meu, că ploaia mă va însoți pretutindeni și că nu am decât să învăț să dansez prin bălți cu cele mai colorate cizme de cauciuc.
Câteodată am speranță și simt mângâierea ușoară a unor zile calde. Câteodată îmi spun că după furtună voi aprecia mai mult liniștea și voi îndrăgi mai mult o zi obișnuită. Visez ca voi păși din nou cu încredere, goală în picioare, fără bariere în suflet, pe cărările vieții neumblate încă de mine, în ritmul meu, simțind totul mai profund, mai autentic ca înainte. Câteodată mă gândesc la ziua în care furtuna se va termina. Ploaia se va opri la intrarea în suflet, tunetele minții se vor împăca cu gândurile zbuciumate și se vor liniști împreună, lacrimile nu vor mai curge ca picăturile ce ating pământul într-o zi de toamnă târzie, iar, eu, poate atunci, voi înțelege de ce mi-a picurat durere în suflet, atât de multă vreme.
Și poate voi fi recunoscătoare...privind prezentul, înțelegând trecutul, punându-mi încrederea într-un alt fel de viitor, în care ploaia e doar un fenomen meteo, nu o stare de spirit.