Poate ca nu ma crezi. Nu ma crezi cand iti spun ca sunt bine si ca rad nebuneste, atat de nebuneste ca imi vine sa iau lumea intreaga si sa o arunc inspre tine, sa-ti dau si tie sa musti o gura delicioasa din cel mai zemos si oprit fruct din lume numit binele etern. Poate nu ma crezi ca sunt satula pana peste cap de prea multa iubire, dar mereu vreau multa, mai multa, tot mai multa si caut solutii reale sa o inmultesc, sa o gasesc si sa o dau mai departe. Poate ca nu ma crezi cand iti spun, dar am descoperit ca noi femeile ne credem toate anihilate si inexistente fara iubire, dar putem la fel de bine sa o regasim in alte forme, sa o inventam din nimic, sa o scoatem din piatra acra si, in plus, sa va mai dam si voua din ramasite.
Poate ca nu nu ma crezi ca ma bucur acum de o cafea nepermis de buna si mi se pare buna, divina, perfecta doar pentru ca nu are gust si amintiri cu tine.
Poate crezi ca stau mica si proasta intreband in stanga si in dreapta de tine si suspinand adanc. Asa as fi facut-o si pe asta daca mai eram inca copila cu suflet pur de atunci... Sau poate crezi ca nimeni nu ma intelege si ca stau singura si nefericita. Ehe... era odata. Eram tanara care speria ca tot ceea ce zboara ramane totusi langa tine.... Acum uita-te bine la mine... Ce nu vrea sa-mi apartina, este liber de tot sa plece...
Poate crezi ca nu imi invat copilul sa se scuture de lacrimi si sa nu-si puna sufletul cocoasa in fata vreunui coate-goale, cu vorbe promitatoare, frumos de dulci si mincinoase. Poate crezi ca nu-i spun sa iubeasca pe cel care intai de toate ii ofera iubire doar putin conditionata ca sa nu ajunga o trista, o plangacioasa si o visatoare incurabila. Poate crezi ca nu o invat sa mearga mai departe in viata, in loc sa se planga de cat de frica ii este de ea, stand cuminte langa o margine din ea... Cumva, trebuie sa le invete singura pe toate.