Este clasică povestea cu prima iubire care se trăiește într-o vară din scurta adolescență, nu? Apoi, o dată cu apariția primelor frunze ruginii, fiecare își vede de treaba lui și se îndreaptă către alte noi orizonturi care „strălucesc” mai tare.
Totuși, amintirea primilor fiori, îndrăzneala primelor atingeri, regretele copilărești care urmează ulterior vor rămâne închise ca într-o cutie veche, într-un colț de suflet. Câteodată îmi mai aduc și eu aminte de acea primă vară a adolescenței, printre grijile cotidiene și printre agitația zilelor de acum care se scurg ca vântul, ca apoi să o iau de la capăt.
Prima vara în care doi copii ce se îndreaptă ușor spre viața de adult au simțit nisipul ud printre degete, prima vara în care s-au cuibărit stingher unul în altul, iar promisiunile au fost singurele șoapte rostite cu timiditate, primul sărut stângaci la un colț de bloc, primul „Te iubesc”, dar și primul răsărit văzut prin ochii ei mari, atât de arzător părea totul prin privirea ei.
Aș vrea să fie mereu un cer senin deasupra, nori pufoși care să mai umbrească din razele puternice ale soarelui, marea caldă, mâini împreunate, săruturi moi, povești adolescentine care aduc zâmbetul pe buze peste ani, apusuri viu colorate, nopți care nu te lasă să dormi, aventuri pe care să le păstrezi pentru nepoți, veri nesfârșite, curaj naiv, multe vise de îndeplinit...
Totuși, toamna aduce sfârșitul poveștilor de la malul mării, iar uneori, după multe crize de plâns, maturitatea.
Sper că într-unul dintre anii care au trecut, într-o zi caldă de toamna, ca cea în care eu am renăscut pentru a doua oară, să fi găsit și simțit și tu ce înseamnă cu adevărat maturitatea.
Iar asta nu are nimic de-a face cu o plimbare fugitivă pe malul mării. :)
Dar a fost frumos prea puținul de atunci și sper că privești în urmă cu iertare, așa cum privesc și eu!