de Alexandra Şerban
Poveştile se aud, se spun, iar... despre tine se spune că îi pui în primul plan pe alții şi pe tine te laşi la urmă chiar dacă rămâi cu mai puțin; Că după ce eşti doborâtă, străluceşti mai abitir ca stelele noaptea pe cer. Că zâmbetul şi chipul îți sunt mereu şi mai luminoase după ce plângi. Că nu ai avea probleme fiindcă râzi mereu, dar numai sufletul tău ştie câte tornade sunt în el…
Știu despre tine că iubești dragostea de odinioară... cu flori, bezele, cântec de chitară și cărți, dragostea aia tihnită şi caldă... și mai știu că fugi mereu de acolo de unde nu rezonezi cu locul, cu oamenii, de unde te simți presată, încorsetată, oprimată.
Unii te consideră ciudată; poate prea reală pentru aceste vremuri, prea deschisă.
Prea neadevărată fiindcă surprinzi și-i faci pe oameni să se vadă, să se facă văzuți fără măști… Acolo, în fața ta, sunt ei înșiși, ceea ce sperie al naibii, dar și place.
Asta am auzit… am auzit de darul tău și de tot ceea ce creezi când visezi, când te plimbi prin ploaie, când ești bine și dăruiești bine. De căldura ta și senzația de pluş şi catifea ce o dăruieşti prin prezența ta.
Și, șoptit, oamenii zic: că precum ești tu, puține ar mai fi, fiindcă te impresionează căldura și bunătatea oamenilor în care crezi netăgăduit, franchețea și adevărul lor. Mult mai mult decât titlurile, statutul ori averea.
Lumea știe că ești precum un lac adânc și liniștit, iar când te-nvolburezi și îți sări din pepeni ești mai ceva ca 3 erupții de vulcane.
Dar asta ești tu.
Caldă.
Rece.
Cu emoțiile pe față.
Surprinzătoare.
Intempestivă și calmă totodată.
Veselă și retrasă.