de Alexandra Șerban
Te-am chemat și m-ai urmat. Am fost nebună. Însă ceva din noi ne-a ținut împreună… la atâtea ore depărtare, prin ani în care sufletele nu ni s-au ridat. De fiecare dată când vorbesc cu tine copilul din mine râde și lumina se așterne pe ființa mea. Cât suntem aici nimic nu e terminat. Există o soluție și un timp ce ne-a fost doar nouă alocat.
Fii bun cu mine!
Fii blând și binecuvântat!
Lasă-mă să-ți fiu lumină, țărm și noaptea când poveștile își cer dreptul bine meritat!
Iartă-mă. Și hai de azi să ne bucurăm împreună. Unul de altul. De tot ce ne așteaptă de acum. De tot ceea ce clădim începând de acum. Nou. Început. De la capăt. Renasteri precum pasărea Phoenix.
Să ne cunoaștem altfel.
Din nou.
Aici.
Acum.
Să ne înțelegem și să fim. Apropiați și prieteni înainte de toate. Așa cum se țin picii de 5 ani de mâini și se privesc în ochi. Cu atâta dragoste și candoare, cu atâta naturalețe și splendoare. Cu atâtea ingeniozitate și deschidere. Cu o iubire ce învie și aduce la viață, desface și încălzește tot ceea ce nu mai avea viață.
Să ne acceptăm și să ne iubim cu tot ceea ce presupune acest verb: acceptarea părților întunecate, îndepărtare și spații, apropiere și mangâiere; plânsete și acceptări, comunicare și tăcere; țipete și îndoială însă toate, dar toate împărtășite. Fiindcă… fiindcă suntem oameni, iubire, și oamenii au dureri și tristeți, însă viața ne vindecă și ne aduce împreună în cele mai potrivite conjuncturi pentru a ne echilibra și a ne elibera.
De azi eu cu tine întindem mâinile spre apusurile nesfârșite. Privite în perechea ochilor căprui și negri, albaștrii și verzi, strălucitori și umbriți de gene și de lacrimile curse.
Citește continuarea pe pagina următoare >>>