de Anișoara Melnic
A sosit momentul adevărului, avem nevoie de el. Aveam nevoie de o certitudine, nu că n-aș avea capacitate de discernământ, dar se cerea o clarificare care să pună lucrurile la locul lor. Ai dezlegat enigma, ai făcuto așa cum îți stă în fire simplu, lămurit, concis. M-ai eliberat de o povară inutilă ce mă încătușa, mă supunea unor frământări supărătoare. Ai zăvorât o portiță prin care se strecurau stingher așteptări nevinovate, speranțe firave, vise rătăcite. Nu mai atârn de ele, m-am descotorosit.
Am trăit iubirea și durerea deopotrivă de intens, pătrunzător, febril. Am fost atât de vie în acele momente, mai vie ca nicicând.
A trebuit să îndur suplicii, ca apoi să mă bucur simplu.
A trebuit să suport singurătatea goală, ca să învăț să o transform în singurătate creatoare.
A trebuit să-mi fie grozav de dor, ca după asta sa-mi fie dorul alin.
A trebuit să am sufletul mutilat, amorțit, ca apoi să-l împac, primenesc.
A trebuit să gem la pământ, ca să învăt să pășesc abia atingând pământul.
A trebuit să trăiesc o primăvară ce aducea a pustiu, ca să mă desfăt într-o toamnă feerică.
A trebuit să mă pierd, ca să mă pot regăsi autentică.
A trebuit să aștept înfrigurat un strop de afecțiune, ca să mă pot umple de iubire.
A trebuit să simt că nu mai pot, ca să știu cât de mult pot.
A trebuit să rătăcesc în uitări de sine, ca să mă pot afla cu adevărat.
A trebuit să-mi fie viața noapte sinistră, apăsătoare, ca apoi să-mi fie răsărit serafic, luminos.
A trebuit să mă cufund în abis, ca după asta să ating cerul albastru, senin, înalt.
A trebuit să mor ca să pot să renasc.
Acum sunt mai prezentă decât oricând în propria viață. Toate negreșit au un rost. Iar după fericire și nefericire vine pacea - restauratoare, întremătoare, binefăcătoare.
Foto homepage: Kalamurzing /Shutterstock