de Alexandra Șerban
ȘI când o fac și mă reîndragostesc de tine, îmi pare atât de bine. Mână-n mână, priviri reaprinse-n priviri, vise înălțate în baloane colorate spre zenitul împlinirilor albastre. Suntem maturi și apoi redevenim copii nechibzuiți. Mă critici și mă cerți, mă supăr și mă îndepărtez și trec săptămâni și apoi mi se face dor să te văd, să îți vorbesc, să te privesc. Ni se face dor de felul cum creștem când suntem amândoi. Fiindcă e mai adevărată lumina și căldura prezenței noastre în viața celuilalt decât frigul și vânturile certurilor noastre. Ne rătăcim în larg că… asta ne place și apoi ne căutăm atât de însetați să revenim la mal… ne-a luat cu ceva timp în urmă și ceva ani până să ne impăcăm, acum… nebuniile ne țin săptămâni, maxim, câteva luni. Cine să ne mai inteleagă pornirile necugetate daca nici noi nu mai reusim?!…
Astăzi suntem mai mult ca ieri și mai puțin decât vom fi mâine. Și nu mereu adevărurile ne-au adus aici, ci capacitatea noastră de a accepta, de a regreta, de a ne cere iertare, de a ne mai da o șansă și a mă simți o bătaie de inimă împreună, așa cum o făceam de obicei.
Au fost zile când mi-era dor de tine și mi-era frică să îți spun ce simțeam. Ne-am despărțit și am suferit. AM plâns fiecare pe la colțurile inimii lui sau în camerele cu ușile închise, departe de oameni și zâmbetele fericite ale celorlalți.
Toate pentru ca astăzi să fim aici, împreună, din nou, tu și cu mine. Uitând de mâine, de noi, de căderi, de eșecuri de ceea ce nu ne-am dorit să fim și am fost atât de plenar.
Iartă-mă! îți spun.
Te rog să mă ierți și mă săruți atât de ocrotitor pe frunte unde timpul deja a creat umbrele certurilor în doi, riduri de expresie, crăpături prin care lumina se dă pe tobogan, în râsete, spre viață, pentru a se putea strecura și a ne salva străfundurile, uneori încețoșate- din gândurile și pipeturile noastre. Ce avem atata de impartit noi doi?! HAI sa facem pace!