de Alexandra Serban
Spune-mi cum să fiu în această lume? Cum să respir în această lume pentru a nu mai fi rănită? După toată furtuna de nisip și alergările spre scopuri ce se disipă, încă simt graba vieții ce mă mână spre orizonturi pe care nu reușesc să le ating niciodată- și întrebrile ce mi se ivesc sunt: cum și cu ce rost?
Și poate că soluția e în răspunsurile ce se dau după: cum să fiu în această lume și cum să respir pentru a nu mai fi rănită. Rănita de tot ce nu are rost.
Spune-mi fiindcă vreau să cred. Vreau să cred în ceva, în noi, în acel ceva care ne dă suflu în viața asta, creativitate și noimă la tot ce facem. A găsi rostul la lucrurile ce par fără rost.
Obișnuiam să fim copii, să alergăm și să ne sărutăm timizi pe străzile strâmte ale orașului, la intrările în cinematografe sau pe drumurile din vacanțe îmblăznite de lumian caldă a apusurilor și de umbrele copacilor groși; obișnuiam să râdem din te miri ce și să luăm totul ca pe o joacă, să fim surprinși de tot ceea ce vedeam, să ne minunăm și să ne încântăm de ceea ce descopeream...întâmplător.
Doar că acum am crescut, parcă subit , și tot ce credeam și simțeam atunci s-a topit… fără să ne dea de știre. Și uneori mă simt înfrântă, uneori crăpată într-un mod al naibii de fain și de perfect de viața asta ce e un diamant… care taie și scoate forme abisale și minunate…
Uneori orașul ăsta pare că e doar împânzit într-o pâclă de ceață și de fum gri albăstrui și îndeamnă la visare și la multă căutare de sine; dacă aș ști secretul și codul acestor întâmplări ce poartă numele de viață poate aș putea să o fac mai bună - există vreo speranță?! Fiindcă senzația e că îmi fuge printre degete oportunitatea unei înțelegeri ce ține de ceva mult mai colosal decât e locul de unde îmi provine sufletul și tocmai neînțelesul mă face să mă rătăcesc în cărări ce duc spre nicăieri.