O altfel de reteta. Istoria bucatariei regasita in brevetele inventatorilor

De o parte a zidului, rupte de restul locuintei, fierbeau in zarva de la ora cinei tocanele in oale adanci de cupru, cu ceata de arome care se lasa grea si ispititoare peste mesenii infometati si spiritele incinse ale bucatareselor angajate in lungi sesiuni de stranuturi (va amintiti de scena piperului din Alice in Tara Minunilor?).

Mobila din bucatarii trebuia sa respecte doua criterii fundamentale: sa fie practica si durabila. Pe harta domestica, coordonatele ei apartineau unui centru exilat. Din moment ce mancatul-in-oras se facea doar la ocazii speciale, bucataria era esentiala in viata de zi cu zi a familiei.

Dar domnia condimentelor importate pe Drumul Matasii, a focurilor aprige, a bucatareselor inflacarate si a retetelor cu savoare aristocrata incepea in afara granitelor domestice.

Distanta pe care mancarurile o parcurgeau din incinta de gatire pana in sala de cina trebuia sa numere atatia pasi incat sa se topeasca orice urma de miros sau zgomot- inconveniente care ar fi periclitat o seara reusita si chiar buna reputatie a gazdei.

Pana si in casele familiilor cu venituri mai mici, bucataria era pe nedrept impinsa in spatele curtii, laolalta cu cotetul gainilor si grajdurile animalelor.

In timp, acest laborator de testare a retetelor s-a scuturat de proasta reputatie, s-a desprins din casta de jos a ierarhiei gospodaresti si a ajuns, in secolul 21, un hub care reuneste toate aspectele vietii de familie si pentru care investitia in lux si confort nu este niciodata suficienta.

Cum a ajuns aceasta Cenusareasa a gospodariei sa se vada impodobita cu frigidere de ultima tehnologie, cuptoare electrice cu functii integrate, putere de ardere de peste 3000w si tehnologie Al Saselea Simt, hote pentru expulzarea mirosurilor vulgare (destule nasuri victoriene s-au descentrat anatomic in sensibilitatea lor senzoriala) si masini de spalat vase?

Nici o bucatarie nu merita aceasta titulatura daca in ea nu se regaseste o sursa de incalzire, fie ea flacara sobei, carbunele din vatra, gazul din cuptor sau scanteia electrica din plita moderna?

Agentii de preparare a mancarii prin ardere s-au succedat de-a lungul firului revolutiei industriale in diferite etape de popularitate (carbunele se folosea cu preponderenta inainte de sfarsitul secolului 19, cand gazul l-a detronat, instituind un monopol centenar pana la aparitia in bucatarie a curentului electric, in anii 90).

Daca la integrarea sursei de incalzire in bucatarie a contribuit ingenuitatea umana, inventia cuptorului cu microunde, in schimb, are o poveste cu date precise.

Inainte ca experimentul boabelor de porumb sa demonstreze ca radiatiile electromagnetice dintr-un spectru de microunde pot agita moleculele astfel incat porumbul de floricele sa se gateasca la foc rapid si sa explodeze in popcorn, fizicienii britanici lucrau la un tub de microunde numit magnetron. Functia lui, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, se afla in zona instalatiilor radar.

In 1945, Dr. Percy Spencer, un inginer american, a descoperit accidental ca batonul lui de ciocolata s-a topit in totalitate in timpul experimentelor cu un magnetron.

Primul cuptor cu microunde pus la vanzare a fost botezat, nu tocmai imbietor, Radarange. Cantarea 340 de kilograme, la 1,8 m inaltime intrecea pana si frigiderele si, la un consum de 3000 W, anunta sa fie un energofag electrocasnic de toata frumusetea.

Cand preturile au scazut de la 5000 de dolari in 1947 pana la 500 de dolari, douazeci de ani mai tarziu, cuptoarele cu microunde si-au ocupat locul de cinste pe linia de productie a lumii.

A fost odata ca niciodata o lume fara frigidere. Lumea de dinaintea anului 1755- cand profesorul englez William Cullen obtine primele franturi de gheata intr-un container inchis- pare intr-atat de innegurata incat vrem sa credem astazi ca era pre-frigider nu a existat decat in legenda.

Cum altfel isi pastrau oamenii carnea de Craciun proaspata peste an? Cum se tinea mucegaiul departe de parmezanul pentru paste si berea rece pentru ora cinei?

La aceasta dilema a incercat sa gaseasca o solutie James Harrison, un tipograf scotian emigrat in Australia. Observand accidental, in timp ce curata metalul masinii de turnat litere, ca eterul raceste pe masura ce se evapora, scotianul a vrut sa implementeze aceeasi tehnologie ca sistem de racire pentru berea australiana.

Principiul functiona, dar la preturi mult mai ridicate decat transportul de blocuri de gheata de peste Ocean, din America. Au mai trecut patru decenii pana cand primul frigider si-a ocupat locul in gospodarie. Inventia isi facuse loc in comert, dar prematur.

Cu o eticheta de 714 dolari, era mai scump decat un automobil Ford si inregistra atatea decese cate accidente de trafic rutier. Gazele care intretineau motorul sistemului de racire erau toxice.

Folosirea freonului (un gaz incolor, neinflamabil si non-toxic pentru oameni, dar nociv stratului de ozon) a salvat frigiderul de la un esec istoric si a incalzit inimile oamenilor pentru achizitionarea pe scara larga.

Aparatul casnic a devenit atat de popular incat nici Albert Einstein nu a rezistat tentatiei de a-si arunca privirea de geniu asupra noii tehnologii de congelare a alimentelor.

Fizicianul si-a patentat propria inventie – un frigider care nu necesita energie electrica- si a vandut brevetul firmei Electrolux, investind banii astfel obtinuti intr-un experiment pe masura personalitatii sale bombastice- proiectul Manhattan, sau primele scantei ale bombei atomice.

Si astfel, pentru ca istoria are un ciudat simt la umorului, Einstein a reusit sa raceasca mai mult decat o sticla de bere. Arma lui nucleara a inghetat o jumatate de secol intr-un razboi rece care nu a expirat nici pana in zilele noastre.