de Alexandra Serban
Numarand aripi albastre de fluturi si desenand cu roua pe chipul meu, iti cer azi sa ma mai iubesti putin: pana ajungem in toamna, pana cand calatoriile noastre impreuna ajung la o rascruce de drumuri si fiecaruia ii va placea mai mult un anumit peisaj. Asta ca sa plecam cu zambetul pe buze, fiecare spre zenituri noi si puncte cardinale colorate, facute pentru fiecare...
POTI?
AI avea rabdare!? AI crede ca merita?
Si daca ti-as propune altfel:
Considera ca e un joc de-a v-ati ascunselea pana la toamna, sa te ascunzi ca sa ma poti iubi, sa ma ascund ca sa te pot privi asa cum esti cand ma cauti si totusi nu mai vrei sa ma gasesti, dar te bucuri de joc.
Vreau sa ma bucur de veselia aceasta aninata de fata ta cand cauti, cand alergi prin paduri si crezi ca ma vei speria de dupa copaci unde te astepti sa ma astepti, sa ne mai bucuram unul de prezenta celuilalt povestind, traind, privind stele si campii, razand de oameni si imaginandu-ne povestile din spatele hainelor lor, de dupa chipurile lor catranite, sobre sau foarte relaxate… sa povestim, sa fim, unul in preajma celuilalt. Apropiat de sufletul meu, apropiata de sufletul tau, copii in corpuri de adult- sa stau in preajma ta e mult mai mult decat sa te sarut.
Foto: Pixabay
Si daca ar fi sa ne atingem, sa fie doar din greseala. Ciocnindu-ne pe strada cand ne plimbam, asezand mainile noastre una peste alta fiindca… asa sunt unele coincidente si atractii, chiar si atunci cand dispare totul si nu mai e nimic. Cat ai putea!? Cat ar rabda sufletul tau sa ma aiba in jurul tau? Doar pana la toamna. Hai, ca doar stii ca nu mai este mult, plus ca te ajuta si ne ajuta distanta… se vor razleti si cuvintele caci in mediul online totul se diminueaza, doar ada-mi visul… de a se fisura totul mult mai usor si nu asa brusc, ca acum.
Considera-l un test al rabdarii, al ingaduintei si al transformarii. Doar pana la toamna.
Citeste continuarea pe pagina urmatoare >>