Am fost testata riguros pentru 6 zile si apoi de doua ori de psihiatri care trebuiau sa determine daca am vreo boala mentala. A reiesit ca de fapt IQ–ul meu la momentul respectiv (aveam 24 de ani) era de 163.
Acest raspuns pe care l-a dat Judith Gabrielle, la intrebarea Cum gandesc persoanele cu IQ intre 140-200 pe siteul Quora a circulat foarte mult in spatiul online si a starnit foarte multe comentarii. Ceea ce este interesant in legatura cu postarea ei este faptul ca ne arata si suferinta pe care o poate o simti o persoana foarte inteligenta pentru ca nu este inteleasa de catre oamenii din jurul ei.
Cum gandesc?
Lucrez la bucatarie intr-un restaurant. In fiecare zi vin cu un scenariu ipotetic pentru colegii mei.
Una dintre intrebarile mele favorite a fost: „Daca as avea o putere supranaturala, care ar fi aceea?” iar cel mai bun raspuns a fost „Abilitatea de a opri timpul pentru toti cei din jurul meu, nu si pentru mine.” Cel mai prost „Sa fiu cel mai briliant geniu al tuturor timpurilor”, pe care l-am contracarat imediat….
Toata lumea stie ca sunt un geniu. Nimeni nu da doi bani. Nici macar nu le spun care este IQ-ul meu, ca sa nu creez alte probleme. Ei doar stiu ca pot sa discut diverse teme de la Iulius Cezar si cucerirea Galului, restauratia Meiji, complexitatea jocului de baseball, anomalii cromozomiale, sfinti ortodocsi, procesul de rafinare al uleiului, interactiunea vulcanica cu zonele de subductie, compozitia chimica a carbonatului de fier, procesul de manufacturare a portelanului. Ati inteles ideea (si vorbesc serios aici).
Foto: Pixabay
Cand pun o intrebare primesc raspunsuri condoscendente de la colegii mei si ii vad cum literalmente se bucura daca ei stiu ceva ce eu nu stiu. Cand am un raspuns, acesta cantareste mult mai putin decat al celorlalti. Cand am o sugestie, primesc rezistente pana cand sau daca in final circumstantele arata evidenta. Cand am nevoie de ceva, cerinta mea creeaza resentimente…
Ei discuta despre vietile lor personale si pe mine nu ma intreaba de a mea. Isi fac planuri de dupa serviciu si nu ma includ si pe mine… nici macar o data. Isi pun unii altora intrebari despre care stiu ca le pot raspunde eu, doar ca sa nu ma mai auda ca le dau eu alta explicatie. Patronul mi-a spus ca nu ar fi trebuit sa lucrez in acel loc. M-a intrebat ce altceva as putea face, ce alt job unde mi-as putea folosi mintea. Glumele celorlalti pe seama mea i se par amuzante. Mie nu mi se par.
Am facut greseala, atunci cand am inceput sa lucrez acolo, de a deschide subiecte care mie mi se pareau interesante. Nimeni nu vrea sa vorbeasca despre ramnificatiile Operatiunii Zitadelle si dificultatile de transmisiune ale tancului tigru versus simplicitatea manufacturii tancurilor sovietice in 1943… in timpul mesei.
Eu vad solutii peste tot. De asemenea ii vad pe oameni foarte rezistenti la schimbare atunci cand cad de acord asupra solutiei. Vad fraude peste tot. Vad oameni foarte foarte indragostiti de o fatada pe care o proiecteaza si care le aduce putere in anumite aspecte.
Foto homepage: Pixabay
Citeste mai departe confesiunea lui Judith >>>